„...un Mântuitor, care este Hristos, Domnul”

Mesajul îngerului pentru păstorii din preajma Betleemului a fost neașteptat: „Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2/11)

Oare ce să fi înțeles păstorii din această înștiințare? Ar fi putut s-o ignore, dar n-au făcut-o, dimpotrivă, mânați de un interes imposibil de explicat, au hotărât: „Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut de cunoscut Domnul.” Ni se spune că au plecat în grabă ca și când era o urgență ce nu permitea amânare. Au găsit un prunc culcat într-o iesle. „După ce l-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre prunc.”

Foarte important: Mărturisindu-L pe Mântuitorul, păstorii au fost primii ce au împlinit cuvintele: „... și orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul.” (Fil. 2/11) Despre El și a Sa mântuire discutăm și noi cu prilejul acestui studiu. Știm deja că scopul unui Mântuitor este de a mântui. Dar de ce este ea atât de importantă? Deoarece toată Scriptura are în esența ei tocmai această mântuire, iar noi suntem chemați să vorbim despre ea în fiecare zi. (Ps. 96/2)

Dar înainte de a vorbi despre ea, este bine să definim, ce înseamnă mântuire?

Mântuire înseamnă: izbăvire sau salvare, însă depinde de la ce anume. Depinde de contextul în care este folosit acest termen. De ex: Iona a făcut referire la mântuire (izbăvire) din pântecul peștelui: „Mântuirea vine de la Domnul.” (Iona 2/10) - cu referire la izbăvirea din situația grea în care se găsea. Există mântuire (izbăvire) de boală: „Rugăciunea făcută cu credință va mântui pe cel bolnav.” (Iacov 5/15) În Noul Testament termenul mântuire se referă la mântuirea sufletului: " veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor." (1Petru 1/9) - despre care discutăm în acest studiu. Dar este necesar să știm (aproape în totalitate) în Vechiul Testament termenul mântuit face referire la izbăvire de vrăjmași și nu la mântuirea sufletului. Poporul evreu a fost și rămâne cea mai asuprită nație de oameni. Au fost sub stăpânirea egipteană, apoi sub cea asiriană, apoi babiloniană, persană și în final cea romană. Speranțele lor s-au legat totdeauna de orice promisiune făcută de sfinții proroci cu privire la un Mântuitor și o zi a mântuirii - dar fără să realizeze că mântuirea vestită nu avea nici o legătură cu vrăjmașii lor.

Nici chiar prorocii ce au vestit această mântuire nu știau cu exactitate timpul în care va avea loc și probabil nici la ce anume se referă ea: „Prorocii care au prorocit despre harul ce era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetării și căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos care era în ei când vesteau mai dinainte patimile lui Hristos... ” (1Petru 1/10,11) Evanghelistul Luca consemnează că preotul Zaharia în preajma nașterii Mântuitorului s-a umplut de Duhul Sfânt și a prorocit astfel: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat și răscumpărat pe poporul Său și a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, cum vestise prin gura robilor Săi proroci din vechime: mântuire de vrăjmași și din mâna celor ce ne urăsc... ” ( Luca 1/69-71) Dar nu era întocmai deoarece îngerul clarifică în ce constă mântuirea: „El va mântui pe poporul Său de păcatele Sale.” - și nu de vrăjmași. (Matei 1/21) A dat greș Zaharia cu această prorocie? Nu, deoarece Zaharia n-a rostit cuvintele acestea ca o prorocie, ci interpretează cea ce se "vestise prin gura sfinților proroci." Cel ce a dat greș a fost Luca ce a introdus și cuvintele menționate mai sus în cadrul prorociei, când de fapt prorocia începe ceva mai jos de la vers 76 - cu referire la fiul său Ioan: „Și tu pruncule vi fi chemat proroc a Celui preaînalt... ” Dar Zaharia n-a știut la ce se referă mântuirea și a folosit același concept ca toți evreii: " mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna celor ce ne urăsc." (Luca 1/ 71,74)

Acum înțelegem cel mai bine de ce a fost respins Isus de poporul Israel. Așteptările cu privire la mântuirea dorită a eșuat, fiind zădarnică. Se așteptau să apară pe scena lumii un împărat puternic care să mobilizeze armata și să-i izbăvească. Dar n-a fost așa. Împăratul așteptat s-a născut într-o iesle săracă. El însuși a fost sărac. Și-a ales doisprezece discipoli la fel de săraci ca El. Disprețuit și părăsit de oameni umbla cu ei din loc în loc folosind uneori ca hrană spice din lanurile de grâu. În una dhin zile a început să le predice. În prima Sa predică le-a vorbit despre iubirea vrăjmașilor. Această predică a atins punctul culminat în ce privește dezamăgirea și au concluzionat: Nu acesta este Mântuitorul așteptat! Și L-au respins răstignindu-L pe cruce. În contextul respingerii Isus i-a avertizat pe evrei: „Eu am venit în Numele Tatălui și nu Mă primiți. Dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi.” - cu referire la Antihrist. Dar de ce va fi primit Antihrist? El va reuși să satisfacă așteptările evreilor și va fi acceptat „drept dumnezeu” deoarece va reuși pentru un scurt timp să aducă pentru Israel, pace și prosperitate cum n-au avut niciodată. Aceasta va fi „mântuirea” așteptată de ei. Dacă evreii au strigat cândva: „Domnul este adevăratul Dumnezeu”, vine vreme când vor striga la adresa lui Antihrist: „El este adevăratul dumnezeu”.

Mântuirea a venit! Cum beneficiem de ea, ce trebuie să fac?

Nimic nu ți se cere să faci, ci doar să crezi că Isus Hristos, Domnul este Mântuitorul și El a venit să mântuiască. Mântuirea se capătă prin credință: „... prin har ați fost mântuiți prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Numai că este absolut necesar de știut că mântuirea atât de discutată se realizează în două etape:

1) mântuirea de păcate - ce se realizează prin credință. 2)mântuirea sufletului la judecata de apoi și acceptarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu ce implică și răsplătirea - pe baza faptelor bune. (Apoc. 22/12) La această mântuire suntem chemați să contribuim cu toții: „. . cu multe alte cuvinte îi îndemna și zicea: Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos.” (Fapte 2/40) După ce am crezut trecem la fapte, altfel degeaba am cfrezut, întru-cât „... credința fără fapte este moartă.” ( Iacov 2/26) Apostolul Pavel îi cere lui Filimon: „... rog ca această părtășie a ta la credință, să se arate prin fapte... ” (Fil v6). Și lui Tit îi cere ceva asemănător: „... să spui apăsat aceste lucruri: cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapt bune... ”(Tit 3/8) Credința este cea care pune în mișcare faptele: „De aceea dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapte. .” (1Petru 1/5)

Deși am rezolvat cu mântuirea de păcate crezând în jertfa Sa mântuitoare, suntem responsabili de "mântuirea" ce ne va izbăvi de mânia lui Dumnezeu și va face posibilă trecerea noastră în Împărăția lui Dumnezeu, dar aceasta depinde de fiecare personal. Ea este în „mâinile" noastre și nu este colectivă. Va depinde în final de felul în care am dus „... mântuirea până la capăt cu frică și cutremur... ” (Fil. 2/12) Dar ca să înțelegem și mai bine modul cum am primit mântuirea prin credință( fără să ne coste ceva) și mântuirea care trebuie dusă până la capăt însoțită de fapte, vom folosi un exemplu practic: Cineva îți face cadou o mașină. Primești cheile și mașina. După ce ai primit-o tu ești responsabil de ea. Tu o vei conduce și nu cel ce ți-o dăruit-o. Tu o alimentezi și tot tu o întreții. Totul depinde de tine...

Așa este și cu mântuirea. Totul depinde de modul cum o gestionezi. Credința te duce până la poarta raiului. Dincolo de poartă nu va mai fi nevoie de ea (credință), deoarece vom trăi prin vedere, dar va fi nevoie de fapte: „Ferice de acum de morții care mor în Domnul. Da, zice Duhul: ei se vor odihni de ostenelile lor căci faptele lor îi urmează.”

Închei studiul privitor la mântuire cu o veste bună. Cei care vor decide mântuirea oamenilor va fi Dumnezeu și Fiul Său și nu un om: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie și a Mielului.” (Apoc. 7/10) Așa că nu va fi nici un fel de discriminare. Cu toate acestea la venirea Sa nu toți vor beneficia de ea, întrucât ni se spune: „... se va arăta a doua oară, dar nu în vederea păcatului, ci să aducă mânuire celor ce-L așteaptă.” (Evrei 9/28)

Doar celor ce îl așteaptă. Să ne ajute Domnul să ne găsim și noi printre ei!

Printre cei pregăți și mântuiți...

Fiți binecuvântați!