Începe lupta când de altar te-apropii

Începe lupta când de Isus te-apropii

Începe lupta când te-apropii
De altarul Celui Sfânt,
Se zbate-n tine-a firii lume,
Că nu e timp, azi nu ai timp.

Te simți înfrânt și prins în sfoară,
Nu ai putea să-ngenunchezi,
Căci multe sunt în lumea de afară,
Azi timp nu este și iar te pierzi.

Și-ți zidește firea ale tale gânduri,
Cu griji, nevoi, poveri și neputinți,
Te pierde iute printre rânduri,
Ușor, ușor, tu iar te minți.

Se leagă firea de-ale tale
Slăbiciuni și suferinți
Și te duce iar la vale,
De altar tot nu te-ai prins.

Repede se scurge iară
Din vasul tău prețiosul mir,
Se-neacă îndemnul ce te-mpinge
Să te legi de-al rugii fir.

Te străpunge firea lumii
Când te-apropii de altar
Și te seacă de dorința
Să aduci al jertfei dar.

Îți vine șoapta cea amară:
„Nu mai ești vrednic tu să stai
Cu Isus în ruga taină,
Nici să nu vorbești de rai.”

Îți aduni iar întristare
De la cel ce nu te vrea-n victorie,
Ca să îți astupe drumul
Frumuseții către glorie.

Se stinge focul, mai pâlpâie ușor,
Te-ai umplut de-amărăciune,
Către-al vieții Creator
Tu să nu mai ai viziune.

Și te trezești de-odată:
„Ce-am făcut eu, rob nevrednic?
Pe Domnul iar L-am întristat,
N-am rămas în El statornic.

M-am pierdut în necredință
Și-am mers tot către vale,
N-am rămas în pocăință,
Nu am fost mereu doar sare.”

Nu te teme, fiu iubit,
Căci în El tu ai iertare,
De curat fi-vei găsit,
Stăruind în ascultare.

Nu te teme, tu, străjer,
Căci cât inimă îți bate,
Încă mai ai drum spre cer,
Către sfânta Lui cetate.

Să nu oprim a noastră luptă
Pentru patria cea de sus,
Cât ușa ta este deschisă,
Să intre-n inimă Isus.

El e gata să-nvioreze
Duhul ce L-ai întristat,
Viață să-ți contureze
De-al Său har nemăsurat.