Vină, har şi recunoştinţă

Harul este esenţa teologiei şi recunoştinţa este esenţa eticii. Sună extrem de simplu; căci, într-adevăr, acesta este fundamentul esenţial al învăţăturii biblice şi totuşi, este un lucru atât de dificil să ne concentrăm toate gândurile, afecţiunile, convingerile şi acţiunile asupra acestor doi poli. Ne temem ca nu cumva, făcând din harul lui Dumnezeu, aflat în Cristos, esenţa teologiei noastre, să ajungem la dezechilibru şi la apatie în viaţa creştină. Şi dacă facem din recunoştinţă esenţa eticii, unde îşi mai găsesc locul teama de pedeapsă şi speranţa răsplătirii. Din acest motiv, auzim din nou şi din nou acest strigăt: "Echilibru, avem nevoie de echilibru!", ca şi cum vestea cea bună era prea bună, şi vestea cea rea era de neîndurat. Cei mai mulţi dintre contemporanii noştri preferă să creadă că, fie Dumnezeu este prea bun, fie noi suntem prea buni ca să merităm mânia divină.

Aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul istoriei, când oamenii au fost deplin mulţumiţi de sine,
ziua de astăzi se caracterizează prin religia "care te face să te simţi bine", şi există puţin loc în acest gen de religie pentru a ne recunoaşte vina înaintea unui Dumnezeu sfânt. De fapt, "vină" este un cuvânt murdar în cultura noastră de "a te simţi bine". Uneori, aceasta se întâmplă pentru că mulţi dintre noi am crescut într-o biserică foarte strictă şi vina era unealta care ne "ţinea pe cale". Dar într-o cultură mai vastă, vina nici nu face parte din cultura care se ocupă cu lucrurile care ne fac să ne simţim bine. Ideea vinovăţiei în sine nu este plăcută nici solemnă. Dar dacă o negăm, nu înseamnă că o îndepărtăm. O simţim, deşi nu o putem explica, pentru că nu ni se mai dă voie să credem că ne simţim vinovaţi pentru că poate chiar suntem. În timp ce lumea ridiculizează religia "care te face să te simţi bine", biserica pare să o cultive în aceste zile.

Nu ne place când ne doare o măsea, totuşi, această durere ne împinge spre uşa cabinetului medical şi poate chiar ne salvează dintele. Nu putem nega durerea sau să ne prefacem că nu există (cum s-ar aştepta să facem Ştiinţa Creştină sau vindecătorii din credinţa penticostală), însă Biblia zugrăveşte imaginea condiţiei umane incluzându-i toate defectele. Asemenea durerii de dinţi, sentimentul vinovăţiei are menirea de a ne conduce să admitem că, de fapt, înaintea Dumnezeului celui sfânt există această problemă obiectivă a vinovăţiei. Să ilustrăm aceasta într-un alt mod. Crezi în Dumnezeu? S-o luăm cu începutul începutului. Dacă da, crezi că acest Dumnezeu consideră ca fiind greşite acţiunile lui Hitler şi a naziştilor şi prin urmare, merită o pedeapsă severă? Dacă există un Dumnezeu şi El consideră aceste acţiuni ca nefiind vrednice de cea mai severă pedeapsă (oricare ar fi aceasta), ar mai exista vreun sentiment al dreptăţii în această lume? Ai crede într-un astfel de Dumnezeu? Chiar şi cel mai convins ateu nutreşte în secret speranţa că un infractor în serie, care a scăpat de pedeapsă pe acest pământ, îşi va primi răsplata cândva, cumva, undeva în viaţa viitoare.

Prin urmare, ce crezi? Accepţi ideea că există o judecată finală, cel puţin pentru o parte dintre oameni, la sfârşitul acestei lumi? Este răul judecat şi învins în cele din urmă, sau va avea câştig de cauză ucigaşul a milioane de oameni din Germania Nazistă? Putem accepta existenţa unui Dumnezeu atât de insensibil la existenţa noastră? Dacă poţi accepta ideea că va avea loc o judecată finală, cel puţin a unor oameni, următoarea întrebare care se ridică este aceasta. De ce nu şi tu? Dacă admiţi că va exista o judecată finală şi că răul va fi în cele din urmă judecat, va fi rostit un verdict pentru cei răi, trebuie să ai un motiv pentru care să crezi că tu nu vei face parte dintre ei. Poate că tu nu eşti un Hitler sau un Stalin. Poate te consideri o persoană destul de bună care se înţelege bine cu cei din jur. Dar ai oare un motiv obiectiv, solid, ca să crezi chiar acum, chiar acolo unde te afli acum, că eşti atât de bun încât să scapi de judecata lui Dumnezeu? Ştii cât de bun trebuie să fi pentru a căpăta bunăvoinţa Lui şi nu sentinţa Lui? Sunt întrebări grele. Şi din moment ce veşnicia durează aşa de mult, ar trebui să ai motive întemeiate ca să crezi ceea ce crezi despre acest subiect.

Problema este că noi (mă refer la Biserica Creştină) nu am fost destul de clari în această privinţă. Scriptura vorbeşte limpede despre acest lucru. Ne-am născut păcătoşi şi murim păcătoşi. În nici un stadiu dintre aceste două limite nu suntem destul de drepţi încât să stăm înaintea lui Dumnezeu. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu cer pedeapsă pentru toţi păcătoşii. Astfel că nimeni nu scapă de mânia lui Dumnezeu, pentru că El nu Îşi coboară standardul. Viziunea biblică îi aşează pe toţi la acelaşi nivel. Scriptura spune că nu există nici un om drept. Absolut nici unul. Nici o altă religie nu are o viziune atât de pesimistă asupra naturii umane (sau am putea spune realistă) şi asupra posibilităţilor de a fi mântuiţi prin efortul sau bunătatea umană. Însă vestea bună este că nu există nici o altă religie în lume care să aibe o viziune atât de optimistă în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi harul Său. În timp ce toate religiile îţi arată cerul spunându-ţi că nu eşti neajutorat şi că te poţi mântui prin propriile eforturi, creştinismul îţi spune că Cristos a venit nu doar ca lider moral care să ne arate calea către Dumnezeu, ci a venit ca să fie calea noastră, adevărul nostru şi viaţa noastră. La aceasta m-am referit când am spus că toţi ceilalţi neutralizează atât veştile rele cât şi pe cele bune; vestea rea nu este atât de rea pe cât o înfăţişează creştinismul, dar nici vestea bună, nu poate nici ea să fie atât de bună.

Problema este (ştiţi la ce mă refer) că atunci când punem capul pe pernă, ştim în adâncul inimii noastre că nu avem nici cea mai mică şansă de a ne apropia de Dumnezeu pe baza rezoluţiilor noastre sau a intenţiilor noastre bune. Ştim că inima noastră este înşelătoare şi gândurile ne sunt departe de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea noastră şi departe de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. În adâncul inimii ştim aceasta, aşa cum au ştiut şi Adam şi Eva când au fugit din prezenţa lui Dumnezeu şi au încercat să-şi acopere goliciunea cu haine făcute din frunze de smochin, ştim că lucrurile nu stau atât de simplu şi că Dumnezeu nu este mulţumit de vieţile noastre. Cunoaştem faptul că în fiecare cultură, în fiecare tradiţie religioasă, trebuie să existe o ispăşire, o jertfă pentru pace. Şi fie vom veni la judecată pentru păcatele noastre, fie ne vom lăsa la mila curţii de judecată, încrezându-ne doar în Cristos, că El se va ocupa de noi cu dreptatea şi neprihănirea de care avem nevoie înaintea Judecătorului ceresc al întregului pământ.

Şi dacă harul este esenţa teologiei, recunoştinţa trebuie să fie esenţa eticii. John Wesley a spus odată că dacă am lua harul prea în serios, am submina singura bază de pe care să urmărim o viaţă de sfinţenie; teama de pedeapsă şi nădejdea răsplătirii. Dar nu este aceasta o motivaţie egoistă pentru viaţa creştină? Întotdeauna a existat teama. Prea mult har va întrerupe procesul creşterii spirituale. Dar Scriptura insistă asupra faptului că o vedere legalistă a vieţii creştine nu face decât să ne ducă exact înapoi la teamă şi robie, întrucât Legea, deşi bună în ea însăşi, nu ne va putea da niciodată puterea de a împlini ceea ce porunceşte. Evanghelia nu doar că ne reconciliază cu Dumnezeu, aceasta în primul rând; dar este singurul combustibil pe care-l avem care să ne ţină în procesul de sfinţire. De aceea, recunoştinţa, şi nu teama de pedeapsă sau speranţa răsplătirii, este singura bază corectă pentru urmărirea unei trăiri sfinte şi care să-L slăvească pe Dumnezeu. Dacă mântuirea noastră ar fi depins o singură clipă de noi, chiar într-o măsură infimă, în cele din urmă fie ne-am fi socotit drepţi pe baza faptelor noastre, pretinzând de fapt că succesul ne aparţine, sau am fi disperat, neştiind dacă Dumnezeu ne va accepta vreodată cu adevărat. Cum am fi putut să-L iubim pe Dumnezeu şi să slujim cu toată inima aproapelui nostru, dacă am fi fost preocupaţi de propria noastră salvare?