Un avertisment privitor la biserica Nou-Apostolică

Biserica Nou-Apostolică a apărut în versiunea ei germană în urma desprinderii unei ramuri din aşa-numita "Comunitate religioasă catolico-apostolică". Mişcarea Catolico-Apostolică a luat fiinţă în jurul anului 1832 în Scoţia şi Anglia. Mişcarea a fost promovată de cercurile "Trezirii" care îşi făcuseră o preocupare din a vesti iminenţa întoarcerii Domnului nostru Isus Hristos.
 

Edward Irving, pastor al Comunităţii scoţiene din Londra a fost părintele însufleţitor al acestei mişcări, o mişcare ce aştepta o nouă "pogorâre a Duhului Sfânt", care să preceadă cea de-a doua venire a Domnului Isus Hristos. Pentru că atât de mult imploratele daruri ale Duhului Sfânt (vindecări miraculoase, vorbitul în limbi, etc) se manifestau ocazional, Irving a întrevăzut în aceasta o confirmare a aşteptării sale. Acum avea motivaţia pentru a susţine ideea "sfârşitului bisericii". Din acest moment s-a considerat necesară afirmarea darurilor Duhului Sfânt şi de asemenea reînnoirea misiunii de apostolat în forma ei evocată de Noul Testament(!). S-a procedat astfel la alegerea a "12 apostoli" care să preia conducerea noii biserici. Cum totuşi aşteptata Reîntoarcere a Domnului Isus continua să nu se producă iar "apostolii" mureau unul după altul, s-a făcut simţită nevoia unei noi modificări, care însă a condus şi la unele tensiuni. De aceea, în anul 1860 doi partizani ai ramurii germane a bisericii, pe nume Geyer şi Schwartz au explicat că numărul celor "12 apostoli" ar trebui reînnoit, apelându-se la alegeri. Din cauza faptului că acţiunea lor le-a atras excluderea din "Comunitatea religioasă catolico-apostolică", cei doi au pus bazele unei noi mişcări care în anul 1907 a primit numele de "Comunitatea Nou Apostolică", iar mai târziu aceasta a devenit "Biserica Nou Apostolică". De îndată numărul "apostolilor" a crescut de la cifra iniţială de 12, la cifra corespunzătoare tuturor parohiilor care s-au format.

Aceasta "Comunitate Nou-Apostolică" este responsabilă de promovarea acestui concept care a asigurat desfăşurarea în continuare a activităţii ei. Conceptul definea pretinsa "slujba de apostol principal sau apostol patriarh".
Primul "apostol principal/patriarh" a fost şeful de gară Krebs, iar după acesta a urmat, începând din 1905, un fermier pe nume Niehaus. Din 1930 această funcţie de "apostol principal/patriarh" a fost preluată de un cizmar, devenit mai târziu sergent iar după aceea negustor de ţigări de foi. El s-a numit J. G. Bischoff. Începând din 1960, W. Schmidt a devenit "apostolul principal" al Bisericii Nou-Apostolice. Conform publicaţiei "Biserica Nouapostolică" editată de Biserica Apostolică Internaţională cu sediul în Zurich, Elveţia, actualul "apostol suprem" este d-l Richard Fehr.
Punctul central al doctrinei nou-apostolice este învăţătura referitoare la slujba de apostol. Pentru comunitatea creştinilor evanghelici (baptişti, evanghelici, penticostali, etc.-n.tr.) este clar că apostolatul s-a încheiat cu moartea celor aleşi de însuşi Domnul Isus Hristos pentru această slujbă. Slujba de apostol implică condiţia de a fi fost martor ocular la (adică, să fi văzut cu proprii ochi - n.tr.), viaţa, moartea şi învierea Domnului nostru Isus Hristos [Faptele Apostolilor 1:21-22]. Apostolia nu mai poate fi reînodată de nici o succesiune omenească.
Obiecţiile de natură biblică care se aduc la această pretenţie de reînodare a firului apostoliei, nu împiedică însă Biserica Nou-Apostolică să transmită slujba de apostol în general şi îndeosebi slujba de apostol principal cu împuterniciri ecleziastice nelimitate. Hotărârile şi acţiunile "apostolului principal/patriarh" sunt revelatoare cu privire la supremaţia ecleziastică care i se acordă. În persoana "apostolului principal" se afirmă că se află chiar prezenţa pământească a însuşi Domnului Isus Hristos, iar manifestarea legitimă a lui Hristos nu se poate lăsa obstrucţionată de simple obiecţii biblice(?!). "Apostolii în viaţă reprezintă poarta către Dumnezeu prin care omul trebuie să intre". "Isus de atunci nu ne mai poate ajuta; sângele Lui s-a scurs pe pământul de la Golgota şi nu ne mai poate folosi". "O altă împăcare cu Dumnezeu nu mai este posibilă decât prin har şi prin Apostolat".
Deşi conform Scripturii, fiecare om separat de Dumnezeu prin păcat, poate prin credinţă să aibe o legătură personală cu Dumnezeu, Biserica Nou-Apostolică introduce abuziv un nou mediator: noul apostol. Pentru noi creştinii evanghelici, declaraţia Scripturii privitoare la relaţia dintre om şi Dumnezeu este fundamentală: "Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos" (1 Tim.2:5).
Ca o continuare a ereziei introduse de ea în Creştinism, Biserica Nou-Apostolică a creat şi un nou sacrament. Pe lângă, Botez şi Cina Domnului, a luat naştere aşa zisul sacrament al ungerii, considerat "cel mai important sacrament"!
Într-adevăr, Noul Testament evocă ungerea cu Duhul Sfânt, dar niciodată Domnul Isus Hristos nu a stabilit aceasta ca fiind un ritual exterior care trebuie împlinit în vederea mântuirii. Acest sacrament nelegitim practicat în Biserica Nou-Apostolică, demonstrează că noii apostoli se erijează nepermis în mediatori şi se auto-împuternicesc cu administrarea acestui "nou" sacrament al ungerii. Doar printr-un "nou-apostol" poate fi dăruită "ungerea"! În revista "Familia Noastră", anul IV, numărul 3 din Martie 1994 se merge atât de departe încât să se afirme că apostolul districtual Rosentreter, care a slujit în patru locuri pe Insulele Fidji, "a botezat cu Duhul Sfânt 130 de suflete"(!!). Pentru confirmare citiţi publicaţia!
Prin punerea mâinilor noilor apostoli asupra credinciosului, acesta primeşte ungerea cu Duhul Sfânt şi obţine apartenenţa la cei 144.000 din cartea Apocalipsei, membrii ai adevăratei Biserici Creştine. De asemenea, "ungerea" poate fi transmisă chiar şi acelora care au murit! În astfel de cazuri, cei vii devin locţiitorii celor morţi. De vreme ce pentru credincioşii evanghelici nu există înlocuitor, locţiitor pentru omul care trebuie singur să-şi exercite credinţa, din punctul de vedere al Noului Testament este pur şi simplu inimaginabilă efectuarea de ritualuri în favoarea celor morţi.
De asemenea, folosirea versetului 29 din capitolul 15 din 1 Corinteni este neîntemeiată deoarece acesta nu tratează problema în cauză. Orice ar însemna, acest verset nu poate să submineze doctrina de bază a Noului Testament şi să contrazică restul Scripturii, iar acest cult al morţilor este cel ce atrage un număr de prozeliţi Bisericii Nou-Apostolice. În aceste vremuri de scepticism, acest aspect nu trebuie să ne mire. Oamenii îşi aleg singuri profeţii care să le gâdile plăcut urechile în timp ce chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă este dispreţuită şi nesocotită.
În rândul adepţilor ei, Biserica Nou-Apostolică se bucură de un prestigiu ridicat, prestigiu ce se sprijină pe autoritatea infailibilă a "apostolului patriarh". Caracteristice pentru tenacitatea şi puterea acestei biserici sunt evenimentele care s-au petrecut după moartea apostolului "principal" sau "patriarh" Bischoff. Bischoff afirmase cu ocazii slujbei de Crăciun a anului 1951 că el nu va muri şi va trăi apucând întoarcerea Domnului Isus Hristos. Timp de nouă ani această afirmaţie a fost vehiculată constant în cadrul comunităţii nou-apostolice. Totuşi Bischoff a murit în cele din urmă fără ca profeţia lui să se împlinească. S-ar putea crede că o asemenea auto-demascare săvârşită printr-o eroare evidentă a apostolului patriarh ar condus la destrămarea Bisericii Nou-Apostolice. Dar, nici vorbă! Chiar a doua zi după moartea lui Bischoff, noul ales în funcţia de "apostol patriarh", Schmidt, a declarat că este de neînţeles faptul că Dumnezeu s-a răzgândit. Aşadar schimbarea de intenţie îi aparţine lui Dumnezeu, căci apostolul patriarh nu poate greşi!?
Datoria noastră este să atragem atenţia asupra celor ce se abat de la Scripturi. Ele rămân singura autoritate autentică pentru viaţă şi credinţă. Amin!