Cu mai mulţi ani în urmă am petrecut mult timp împreună cu conducerea organizaţiei pentru tineret Young Life şi am predat la Institutul Young Life din Colorado Springs. Îmi aduc aminte din acele zile că una din întrebările puse frecvent de liderii de la Young Life era: "Cum să rezolvăm această problemă a 'navigării printre cataracte'?" Cei de la Young Life nu se refereau la o excursie într-o barcă pneumatică pe apele învolburate ale râului Colorado. Prin această expresie ei descriau o situaţie mult prea frecvent întâlnită în cluburile Young Life, în care tinerii se implicau în organizaţia Young Life în ultimii ani de liceu, erau foarte activi în grupul lor, cântau împreună cu ceilalţi, se rugau, participau la întâlniri, şi aşa mai departe. Dar apoi, după ce ajungeau la facultate, nu numai că se retrăgeau din organizaţia Young Life dar abandonau şi credinţa creştină. De aceea, întrebarea pe care mi-o puneau era: "Poate o persoană să fie convertită cu adevărat şi totuşi să-şi piardă mântuirea?" "Poate o astfel de persoană să renunţe pentru totdeauna, să îşi arunce credinţa 'la canal'?" Desigur, poziţia pe care o prezentam înaintea organizaţiei Young Life şi pe care o susţin şi astăzi este că, cei convertiţi cu adevărat nu vor ajunge niciodată "la canal", nu îşi vor pierde mântuirea, pentru că noi credem că odată ce o ai, nu o mai pierzi niciodată. Iar dacă o pierzi, nu ai avut-o niciodată. Aşa cum spunea Ioan: "Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri."
Asta nu exclude posibilitatea ca unii oameni să facă o mărturisire emoţionantă de credinţă, să se implice adânc în viaţa Bisericii sau într-o organizaţie creştină, ca mai târziu să părăsească Biserica, să-şi renege credinţa creştină şi să rămână în această stare până la sfârşitul vieţii. Pentru că e foarte uşor pentru unii să se convertească la o instituţie şi să nu aibă parte de o convertire autentică la Hristos. De fapt, obişnuiam să le spun celor de la Young Life: "Ştiţi, punctul vostru forte este în acelaşi timp punctul vostru slab." Nu cunosc nici o organizaţie de pe faţa pământului care să fi fost mai eficientă decât organizaţia Young Life în aducerea tinerilor la Evanghelia lui Hristos. Le-am spus: "Aţi făcut o ştiinţă din prezentarea Evangheliei într-un mod atractiv. Acesta e punctul vostru forte. Dar e în acelaşi timp şi punctul vostru slab. Pentru că prezentaţi creştinismul într-un mod atât de atractiv încât tinerii pot intra în cluburile voastre şi pot îmbrăţişa această credinţă fără să se confrunte vreodată cu păcatul lor, fără să se întâlnească de fapt cu Hristos."
Ştim că aşa-numita doctrină a "perseverenţei sfinţilor" răspunde direct acestei întrebări: "Ne putem pierde mântuirea?" Vă amintesc că în romano-catolicismul istoric, răspunsul dat de Biserica Romano-Catolică acestei întrebări a fost: "Da, oamenii îşi pot pierde mântuirea. De fapt, oamenii îşi pierd într-adevăr mântuirea." Apoi am privit la doctrina îndreptăţirii şi am văzut că instrumentul indispensabil pentru îndreptăţire, conform Romei, este în primă instanţă botezul, prin care o persoană primeşte harul îndreptăţirii, dar că acel har poate fi pierdut în urma păcatului de moarte. Şi, dacă vă mai amintiţi, păcatul de moarte e definit de Roma ca fiind mortal pentru că el ucide sau distruge harul îndreptăţitor care există în suflet, făcând necesar ca acea persoană să fie îndreptăţită din nou, Biserica asigurând în acest scop un sacrament cu totul nou, şi anume sacramentul penitenţei, al ispăşirii, pe care eu l-am definit, aşa cum a făcut-o şi Roma, ca fiind a doua scândură spre îndreptăţire pentru cei ce au naufragiat în credinţa lor. Astfel, ei recunosc capacitatea oamenilor de a naufragia fără să mai fie restabiliţi vreodată. Aceştia pot comite păcatul de moarte şi, chiar după ce au fost botezaţi, şi-au mărturisit credinţa şi au fost într-o stare de har, totuşi ei pot ajunge în iad. Îşi pot pierde mântuirea. Chiar şi în multe cercuri semi-pelagiene de azi persistă ideea că oamenii îşi pot pierde într-adevăr mântuirea.
Credinţa Reformată afirmă nu doar perseverenţa sfinţilor ca o consecinţă logică a doctrinei alegerii (aşa cum şi este într-adevăr). Dacă Dumnezeu îi alege pe oameni din veşnicie, atunci cu siguranţă cei aleşi vor rămâne aleşi pentru totdeauna. Dar, desigur, se ridică întrebarea: "Poate o persoană, care nu a fost aleasă, să ajungă într-o stare de credinţă?" Reformatorii răspund că nu, doar cei aleşi pot veni la credinţă. Astfel, ca un corolar al doctrinei alegerii avem doctrina perseverenţei. Totuşi, după părerea mea e un lucru periculos să construieşti o teologie doar pe baza unor deducţii logice sau a unor concluzii trase dintr-o altă doctrină, construind apoi un întreg sistem în felul acesta. Vrem să vedem dacă Scriptura are ceva de spus în această privinţă. În acest punct însă mesajul Scripturii pare să fie confuz pentru mulţi oameni.
Pe de o parte, Pavel scrie în Epistola sa către Filipeni (aş vrea să deschideţi acolo pentru o clipă), în chiar primul capitol al Epistolei sale către Filipeni, Pavel spune: "Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi, cu bucurie pentru partea pe care o luaţi la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum. Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos." Aici Pavel îşi exprimă încrederea sa apostolică, spunând că ce Hristos a început, Hristos va duce la bun sfârşit. El e numit Autorul şi Desăvârşitorul. Noi suntem lucrarea mâinilor Lui. Iar, ca să vorbim pe faţă, fără ocolişuri, Hristos nu face rebuturi. Atunci când Hristos modelează o persoană, făcând-o asemenea chipului Său, El nu e nevoit să arunce produsul finit după ce a terminat de lucrat la el.
Există însă pasaje în Scriptură care par să indice, cel puţin la prima vedere, că oamenii îşi pot pierde mântuirea. Însăşi Pavel a spus că se poartă aspru cu trupul său şi-l ţine în stăpânire, ca nu cumva, după ce a câştigat pe alţii, el să fie lepădat. Dar cel mai important text din Scriptură legat de această problemă a posibilităţii de pierdere a mântuirii este pasajul foarte controversat şi complex din capitolul şase al cărţii Evrei. Capitolul şase din Evrei începe cu aceste cuvinte. Un îndemn la creştere.
"De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.
Şi vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu. (Acum ascultaţi ce urmează) Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor - şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit."
Avem aici un avertisment foarte serios şi solemn care ne spune că e imposibil ca oamenii ce L-au răstignit încă o dată pe Hristos să fie aduşi a doua oară la mântuire. Aceste cuvinte, aşa cum am spus, au provocat nu puţină consternare, pentru că ceea ce învăţăm în acest al şaselea capitol din Evrei pare să fie contrar esenţei întregii învăţături din Noul Testament, care ne încredinţează că Dumnezeu ne va păstra şi va desăvârşi lucrarea noastră de răscumpărare în ceruri. Au fost tot felul de încercări de explicare a acestui capitol. De exemplu, mulţi cred că persoana descrisă de autor aici nu e o persoană regenerată cu adevărat. Mai degrabă e vorba de un simplu membru al Bisericii. Amintiţi-vă că Isus vorbeşte despre Biserica Sa ca fiind un loc în care există din belşug atât grâu cât şi neghină. E un amestec. Şi mai ştim şi că oamenii pot deveni membri ai Bisericii iar apoi pot părăsi Biserica fără să mai revină vreodată, aşa cum am văzut mai devreme în cazul organizaţiei Young Life. În acest sens ei devin apostaţi; ei cad de la credinţa pe care au mărturisit-o la început. Dar întrebarea e, a fost acea mărturisire autentică sau vorbim aici doar de nişte oameni care sunt parte a comunităţii vizibile a legământului, membri ai Bisericii, dar nu au fost convertiţi niciodată?
Ascultaţi cum sunt descrişi aceşti oameni. "Căci cei ce au fost luminaţi odată..." Ne întrebăm, în ce măsură au fost luminaţi ei? Când cineva vine la Biserică în fiecare duminică dimineaţa şi ascultă Evanghelia, aude citindu-se din Scriptură, se poate spune despre acea persoană că a fost luminată. Nu a fost în mod necesar convertită, dar cel puţin a văzut lumina Evangheliei. "...şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu..." Putem spune despre toţi cei prezenţi în Biserică duminică dimineaţa că au gustat. Au participat la sacramente. Au gustat literalmente din sacramente, au auzit Cuvântul lui Dumnezeu şi au fost cufundaţi, ca să spunem aşa, în ceea ce înseamnă credinţa creştină. Aceste lucruri îi puteau descrie şi pe cei ce erau membri ai poporului legământului în Vechiul Testament dar nu au fost niciodată convertiţi. Despre astfel de oameni se spune că, dacă au căzut, e cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă.
Ce mă face să cred că autorul cărţii Evrei nu descrie aici simpli membri ai Bisericii ci credincioşi reali este faptul că o persoană care se pocăieşte cu adevărat este o persoană regenerată. Mai există şi falsa pocăinţă, aşa cum a fost pocăinţa lui Esau. Înţelegem acest lucru. Dar pocăinţa autentică, cea care aduce după ea o înnoire autentică este un rod al regenerării. Deci, dacă apostolul spune aici că e imposibil ca aceşti oameni să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, avem un indiciu clar că a existat o vreme când ei au fost înnoiţi prin pocăinţă. De aceea eu cred, şi nu există nici o îndoială în mintea mea, că aici e vorba de credincioşi.
Dacă adopt această poziţie, oare nu demolez astfel doctrina perseverenţei sfinţilor? Nu cred, din două motive. Prima întrebare la care aş vrea să răspund este: De ce vine autorul cu acest avertisment solemn? Una din problemele pe care le avem în legătură cu cartea Evrei este că, în primul rând, nu ştim cine a scris-o, în al doilea rând, nu ştim sigur cui a fost scrisă, iar în al treilea rând, şi în acest caz prezintă o mai mare importanţă, nu ştim de ce a fost scrisă. Ştim că în mod evident această congregaţie se confrunta cu o problemă serioasă. Învăţaţii au speculat că era vorba de persecuţie. Tot ei spun că oamenii se lepădau de Hristos ca să nu fie persecutaţi sau executaţi pentru credinţa lor. E posibil. Mai ştim că poate cea mai răspândită erezie cu care a trebuit să se confrunte Biserica în primul veac a fost erezia iudaizatorilor, care a sfâşiat Biserica primară. Întreaga scrisoare a lui Pavel către galateni tratează această problemă. Şi alte cărţi din Noul Testament se ocupă de ea. Iudaizatorii erau cei ce insistau ca persoanele dintre neamuri convertite la creştinism să îmbrăţişeze întregul iudaism al Vechiului Testament, inclusiv circumcizia ca un semn sacru. De aceea Pavel spune, în scrisoarea sa către galateni, că dacă ai fost răscumpărat de sub blestemul Legii şi apoi te întorci şi te supui din nou acestui blestem al Legii prin faptul că accepţi circumcizia ca un ritual religios, tu, de fapt, respingi crucea. Pentru că Hristos a îndeplinit blestemul Legii. El a fost circumcis în locul nostru pe cruce, e ce ne spune Pavel în Galateni. Dacă credeţi acest lucru, de ce v-aţi întoarce atunci să vă supuneţi aceleeaşi datorii pe care o aveaţi înainte de cruce?
Unul din lucrurile pe care comunitatea apostolică le-a făcut bine a fost că a adus disputa la un nivel personal. Nu în sensul că a atacat persoana în locul argumentului, ci disputa clasică la nivel personal însemna să adopţi poziţia oponentului tău şi să o duci până la concluzia sa logică. Însemna să presupui ca adevărate premisele oponentului tău şi să demonstrezi că, dacă ai accepta acele premise, ele te-ar conduce către o absurditate. Dacă, de exemplu, erezia avută în vedere aici în Evrei este erezia iudaizatorilor, parcă îl văd pe autorul cărţii Evrei scriindu-le: "Ce se întâmplă cu voi, oameni buni? Nu înţelegeţi ce înseamnă ce faceţi voi aici? Nu înţelegeţi că, dacă vă întoarceţi la tăierea împrejur, atunci, în realitate, voi respingeţi lucrarea terminată a lui Hristos? Iar dacă aţi acceptat acest lucru şi aţi respins de fapt lucrarea terminată a lui Hristos, atunci cum mai puteţi fi mântuiţi? Nu mai există nici o cale ca să fiţi mântuiţi. Pentru că, după ce aţi fost luminaţi, după ce aţi gustat darul ceresc, dacă vă întoarceţi acum din nou în Egipt şi adoptaţi din nou vechile obiceiuri, nu mai există nici o cale prin care voi să mai puteţi fi aduşi înapoi vreodată. Asta atât timp cât adoptaţi această poziţie. Pentru că voi aţi respins de fapt însăşi esenţa mântuirii."
Deci, eu cred că Apostolul vine aici cu acest gen de argumentaţie, spunând: Iată concluzia logică la care vă duce acest mod de gândire. De aceea el spune: "Dacă credeţi în felul acesta, vă veţi pierde mântuirea." Înseamnă oare aceste cuvinte că cineva îşi poate pierde mântuirea? Nu cred. Haideţi să privim la ce se spune imediat mai jos în text.
"Măcar că vorbim astfel (sau în felul acesta), prea iubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea."
O, ce uşurare pentru minte să aud asta, pentru că aici Apostolul arată foarte clar că ce a spus mai devreme despre oamenii care îşi pierd mântuirea este "un fel de a vorbi, un mod de exprimare". Dar el revine cu încredere şi spune, în ultimă instanţă: "De la voi însă aşteptăm lucruri mai bune, lucruri care însoţesc mântuirea..." Iar ceea ce însoţeşte mântuirea e perseverenţa.
Vedem acelaşi lucru şi în alt loc, pe care eu îl consider important. Luaţi două persoane din Noul Testament, amândouă având parte de o cădere serioasă şi radicală. Fiecare creştin e capabil de căderi atât de serioase şi de radicale cum a fost cea a lui David. Întrebarea de aici este dacă putem avea o cădere completă şi finală. Iuda a fost un membru al comunităţii apostolice. El a fost cu Domnul nostru în timpul slujirii Sale pământeşti. Dar Iuda L-a trădat pe Hristos pentru treizeci de arginţi, apoi s-a dus şi s-a spânzurat. Scriptura ne spune despre Iuda că a fost un drac încă de la început. Isus a prezis că Iuda va face ce a făcut. Şi i-a spus: "Ce ai să faci, fă repede." În aceeaşi întâlnire, la aceeaşi masă, El i-a spus lui Simon Petru că se va lepăda de Domnul lui de trei ori. Petru a protestat vehement, spunând: "Nu voi face niciodată aşa ceva, Doamne." Isus l-a privit şi a spus: "Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. (Voi sunteţi un fleac în mâinile lui Satan). Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi." Lui Iuda nu i-a spus aceleaşi cuvinte. Lui Simon însă i le-a spus. Nici nu a spus: "Simone, dacă te vei întoarce... dacă te vei pocăi..." Ci: "După ce te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi." Pentru că Simon Îi aparţinea lui Hristos şi el a căzut într-un mod dramatic şi radical. Însă lucrarea de mijlocire a lui Hristos a avut ca efect faptul că Simon nu a fost pierdut.
Din nou, în aceeaşi cameră de sus în care citim rugăciunea de Mare Preot a lui Isus, în care Isus se roagă pentru ucenicii Săi, El nu se roagă doar pentru ei, ci pentru toţi cei ce vor crede ca rezultat al mărturiei lor (aici suntem incluşi şi noi), ca aceştia să nu se piardă. De aceea, încrederea noastră în perseverenţa sfinţilor nu este o încredere bazată pe firea pământească, în care să privim la noi înşine şi să spunem: "Ei bine, eu nu voi cădea niciodată. Sunt mult prea dedicat." Sună întocmai ca Simon Petru în camera de sus. De fapt, mie nici măcar nu-mi place termenul "perseverenţă". Îmi place mai mult "păstrare". Singurul motiv pentru care perseverăm, singurul motiv pentru care putem persevera este pentru că Dumnezeu ne păstrează. Dacă am fi lăsaţi singuri, am putea cădea în orice moment. Satan ne-ar putea cerne ca pe grâu. Dar încrederea noastră, în capitolul final al mântuirii noastre, se bazează pe promisiunile lui Dumnezeu că El va duce până la capăt ce a început şi se bazează pe eficacitatea Marelui nostru Preot care mijloceşte pentru noi zi de zi. El ne va păstra.