Continuăm acum studiul nostru privitor la esenţa Evangheliei, aşa cum este articulată în documentul publicat recent şi intitulat „O celebrare a Evangheliei.” Am privit îndeaproape la porţiunea din acest document unde sunt prezentate optsprezece afirmaţii şi negaţii, cu referiri specifice la esenţa Evangheliei. Şi până în acest moment am acoperit primele paisprezece dintre acestea. Astăzi vom aborda articolul cincisprezece:
Afirmăm că credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, în transformarea vieţii şi creşterea în conformitate cu Cristos prin puterea Duhului Sfânt. Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă, o viaţă de întoarcere de la păcat pentru a-L sluji pe Isus Cristos în supunere recunoscătoare faţă de El ca Domn şi Stăpân.
Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Cristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii şi viaţa în Duhul.
Ceea ce se are în vedere în acest articol este relaţia dintre ceea ce numim justificare şi sfinţire. Aşa cum am văzut în ultima noastră sesiune, justificarea se referă în special la declaraţia legală a lui Dumnezeu prin care El declară oameni ce sunt încă păcătoşi ca fiind drepţi în ochii Lui, în momentul în care ei Îl îmbrăţişează pe Cristos prin credinţă adevărată. Noi suntem drepţi în virtutea imputării sau a transferului neprihănirii lui Cristos nouă, neprihănire care, după cum am văzut, este singura bază prin care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Aşa cum am menţionat în ultima noastră întâlnire, Luther a surprins esenţa acestui concept în binecunoscuta sa frază din limba latină: simul justus et peccator. Astfel, el spune că păcătosul justificat este în acelaşi timp drept şi păcătos în ochii lui Dumnezeu. El este drept prin transferul neprihănirii lui Cristos în contul nostru dar, totuşi, în şi din el însuşi, el rămâne încă un păcătos. Luther voia să afirme că în momentul în care ne punem încrederea în Cristos noi nu suntem vindecaţi imediat de păcat. Altfel spus, creştinii continuă să păcătuiască chiar şi după ce au fost îndreptăţiţi. Şi procesul prin care suntem sfinţiţi şi aduşi în conformitate cu imaginea lui Cristos, care începe în momentul justificării, este numit sfinţire.
Luther a vorbit despre ea astfel: „Când Dumnezeu declară o persoană ca fiind dreaptă, e ca şi cum El ar administra o doză de medicament care, în mod sigur, va vindeca pacientul în mod complet. Dar vindecarea se produce în timp.” Prin urmare, vindecarea de păcat se găseşte în sfinţirea noastră şi sfinţirea este un proces ce durează întreaga viaţă. Ea nu atinge punctul culminant decât în momentul morţii, când intrăm în ceea ce Biblia numeşte glorificare. Glorificarea concluzionează acest proces îndelungat al justificării.
Unul dintre lucrurile pe care doresc să le clarific astăzi, pe care îl găsim în acest document, este că sfinţirea este văzută ca un rezultat necesar sau ca un rod al justificării. Nu este o consecinţă posibilă, ci o consecinţă sigură. Şi acest lucru este important, pentru că există o controversă în prezent: unii oameni declară că o persoană poate fi justificată fără să intre vreodată în procesul sfinţirii, că poate rămâne creştin carnal pe toată perioada vieţii. Carnal nu în sensul căderii în ispitele cărnii, ci în sensul că el rămâne complet în carne.
Doar speculez aici, dar cred că acest lucru se naşte din problema cu care ne confruntăm zilnic: cu oamenii care-şi profesează credinţa în Cristos sau răspund la vreun fel de evanghelizare, dar care nu demonstrează sau manifestă apoi absolut nicio schimbare aparentă în viaţa lor. Şi pentru a fi optimişti în ce priveşte profesiunea credinţei lor, se vehiculează această idee: „Ei bine, ei sunt de fapt creştini, dar pur şi simplu nu şi-au început sfinţirea.” Această idee se află în opoziţie directă cu creştinismul clasic, care afirmă că odată ce o persoană este justificată, aceasta nu purcede doar în mod inevitabil spre sfinţire, ci ia în mod necesar cursul sfinţirii.
Acum, ceea ce vreau să subliniez este că orice persoană justificată este, în ceea ce priveşte lucrurile implicate în justificare, o persoană schimbată. Atunci cum putem spune că o persoană justificată este, în mod necesar, o persoană schimbată? Ei bine, sunt unele diferenţe de bază aici care ar trebui să fie evidente. Prima este că nu poţi fi justificat fără a poseda o credinţă veritabilă. La un moment dat ai fost necredincios, iar acum eşti credincios. Şi aceasta reprezintă o schimbare semnificativă în dispoziţia sufletului tău. Deci, o persoană care este justificată este o persoană schimbată, cel puţin în ceea ce priveşte posedarea credinţei.
Acum, nu toţi creştinii sunt de acord cu ordinea în care sunt prezente credinţa şi naşterea din nou. Sunt mulţi creştini care cred că, în ordinea mântuirii, o personă are întâi credinţă şi apoi, ca o consecinţă imediată a acestei credinţe, are nu doar justificarea ci şi regenerarea sau renaşterea, care se referă la lucrarea Duhului Sfânt prin care o persoană este înviată dintr-o stare de moarte spirituală şi transformată într-o stare de viaţă spirituală. La aceasta ne referim când vorbim despre regenerare. Şi regenerarea descrie o schimbare în natura esenţială a persoanei. Oricine este regenerat, oricine este născut din nou, oricine a trecut prin naşterea din nou este o persoană schimbată.
Aşa cum am spus, există mulţi creştini care cred că trebuie să ai credinţă, iar ca un rezultat direct al credinţei tale tu ai regenerarea. Aceasta presupune două schimbări semnificative legate de justificare. Adică, imediat ce o persoană are credinţă, ea devine credincioasă şi nu mai este necredincioasă; acum este regenerată şi nu neregenerată.
Bineînţeles, credinţa reformată, care nu include tot evanghelismul modern ci doar un segment al acestuia, segmentul în care trăiesc, mă mişc şi exist, ar schimba ordinea acestor două elemente, de credinţă şi renaştere sau credinţă şi regenerare, şi ar spune că regenerarea vine înaintea credinţei. Când spunem că vine înainte nu ne referim la cronologie. Nu este ca şi cum cineva ar fi regenerat şi cincisprezece ani mai târziu ar avea şi credinţă, sau la cinci minunte după ce a fost regenerat ar avea şi credinţă. Vorbim despre acţiuni simultane în ceea ce priveşte timpul. Însă când privim la toate astea dintr-o perspectivă logică putem spune că regenerarea vine înaintea credinţei în sensul că regenerarea este o condiţie necesară pentru prezenţa credinţei. Adică, teologia reformată învaţă că nimeni nu are credinţă din carne. Carnea nu produce niciodată o credinţă adevărată. Ci singura modalitate prin care credinţa adevărată poate fi manifestată în viaţa unei persoane este ca Dumnezeu să înfăptuiască o lucrare de har în sufletul persoanei prin operarea Duhului Sfânt, prin care persoana este adusă din moarte spirituală la viaţă spirituală şi este, deci, renăscută. După cum i-a spus Isus lui Nicodim: dacă un om nu se naşte din nou el nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu, cu atât mai mult nu poate să intre în ea.
Fără să luăm în considerare această controversă sau dispută referitoare la ordinea credinţei şi regenerării, se pare că oricine crede că o persoană care are credinţă adevărată este de asemenea o persoană regenerată, renăscută. Prin urmare, credem că sfinţirea trebuie să urmeze justificării, deoarece, dacă credinţa este prezentă şi o persoană a fost renăscută, înseamnă că acea persoană a fost schimbată în persoana interioară prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci procesul sfinţirii a început cu siguranţă.
Repet, credinţa mântuitoare rezultă în sfinţire, care apoi se descrie prin transformarea vieţii în conformare progresivă cu Cristos, prin puterea Duhului Sfânt. Când vorbim despre creştere spirituală şi folosim această metaforă pe care o împrumutăm din natură – creşterea dintr-o sămânţă în fruct – vorbim despre un tip special de creştere: o creştere în conformare. Nu o conformare cu această lume, ci o conformare cu imaginea lui Cristos, care izvorăşte din puterea transformatoare a Duhului Sfânt.
Denumirea programului nostru radio este „Înnoirea minţii”. Am împrumutat-o din Epistola lui Pavel către Romani: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre.”
Sfinţirea înseamnă pocăinţă continuă. În această dimineaţă am un invitat în studio: Nathan. Când a intrat, i-am spus: „O, iată vine Nathan. Sper că nu eşti ca Natan din Biblie. Sper că nu vii să mă confrunţi şi să îmi spui: Tu eşti omul acesta... cum i-a zis proorocul lui David. Am glumit puţin cu Nathan înainte de emisiune. Dar unii creştini tind să creadă că singurul moment în care un creştin este chemat să se pocăiască este la iniţierea vieţii creştine, când răspundem prima oară la Evanghelie şi ne mărturisim păcatele în faţa lui Dumnezeu, când în noi se produce o schimbare a inimii, minţii, pe care o numim cu toţii „pocăinţă”. Dar ideea prezentată în acest document este că pocăinţa este o practică ce durează întreaga viaţă. Viaţa creştină este o viaţă penitentă. Pentru că atâta timp cât rămâne păcat în vieţile noastre, nevoia de mărturisire şi de întoarcere de la acest păcat rămâne şi ea. Astfel că, pocăinţa iniţială, pe care o aducem la piciorul crucii, nu este o pocăinţă o dată pentru totdeauna, care ne poate da o răscumpărare o dată pentru totdeauna. Suntem chemaţi la un proces în care nu permitem păcatului să ne domine. Prin pocăinţă, mărturisindu-ne lui Dumnezeu păcatele zilnic, creştem în sfinţire şi ne depărtăm tot mai mult de obiceiurile şi faptele păcătoase conformându-ne cu Cristos.
Aceasta presupune o viaţă de depărtare de păcat, pentru a-L sluji pe Isus Cristos cu încredere plină de recunoştinţă, ca pe Domnul şi Stăpânul nostru. Această frază îmi aminteşte de o afirmaţie a unui profesor pe care l-am avut, G. C. Berkhower, de la Free University of Amsterdam: „Domnulor, esenţa teologiei este harul. Şi esenţa eticii este recunoştinţa.” Ce voia el să spună este că ajungem la un punct decisiv atunci când înţelegem că suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu şi numai prin harul lui Dumnezeu. Iar noi nu numai că trebuie să ne bazăm întotdeauna pe acest har, ci atitudinea acestei supuneri, în care Îl slujim pe Cristos ca Domn şi Stăpân, trebuie să fie o atitudine de recunoştinţă, de mulţumire pentru acest har. Deci ceea ce ne motivează la supunere şi la slujire în Cristos nu este vreo dedicare abstractă, ideologică, faţă de lege, nici măcar un simţ al datoriei, ci noi suntem conduşi şi motivaţi de o dragoste pentru Cristos şi o recunoştinţă copleşitoare pentru tot ceea ce a făcut pentru noi în răscumpărarea noastră.
Aţi auzit istorisirea acelui om din închisoare, care a fost convertit în timp ce se afla acolo. El a zis că dacă ar fi eliberat din acea închisoare, ar fi dispus să se târască pe cioburi de sticlă pentru a se întoarce la prietenii săi ca să le spună despre măreţia lui Cristos. Adică, ar fi fost dispus să suporte orice durere sau suferinţă pentru a-şi exprima bucuria şi recunoştinţa faţă de Domnul pentru că l-a răscumpărat, slujindu-L pe El în acelaşi timp.
Respingem orice vedere a justificării care o separă pe aceasta de uniunea noastră sfinţitoare cu Cristos şi conformarea noastră progresivă cu imaginea Sa prin rugăciune, pocăinţă, purtarea crucii şi viaţa în Duhul.
Acum, există câteva elemente în această negaţie asupra cărora aş dori să atrag atenţia. Primul este că ceea ce se respinge aici este o justificare fără sfinţire sau o justificare ce neagă în mod fundamental una dintre cele mai importante roade pe care le avem în urma justificării: unirea cu Cristos. Noul Testament spune multe despre uniunea lui Cristos cu credinciosul, care este dincolo de înţelegerea obişnuită. Şi există două prepoziţii în Noul Testament referitoare la aceasta. Una este cuvântul grecesc eis, care se traduce prin cuvântul în. Şi cealaltă este cuvântul grecesc en, tradus în limba română tot cu în. Când Biblia spune „crede în Domnul Isus Cristos” şi cheamă oamenii să creadă în Cristos, în mod normal prepoziţia folosită aici este cuvântul eis, care înseamnă în. Astfel că ceea ce spune Biblia este să credem în Cristos. Dar apoi, după ce devenim credincioşi, Scriptura vorbeşte în mod repetat despre starea noastră ca oameni ce suntem în Cristos. Cristos este în noi. Noi suntem în El. Şi cuvântul folosit în acest caz în mod frecvent este cuvântul grecesc en sau în. Evident, noi, cei aflaţi în studio, suntem într-o încăpere împreună. Noi suntem cu toţii în interiorul camerei. Dar nu am fost aici cu o oră în urmă. O oră în urmă noi eram în afara camerei şi pentru ca noi să fim în cameră, a trebuit mai întâi de toate să intrăm în ea. Şi pentru a intra în cameră, ce a trebuit să facem? Să mergem în ea. Deci iată ce se petrece în dinamica nou-testamentală a ceea ce numim uniunea mistică cu Cristos. Pentru că atunci când avem credinţă adevărată, avem credinţă în Cristos, în timp ce acum suntem aduşi în uniune spirituală cu El şi El este în noi iar noi suntem în El. Şi datorită acestei uniuni a lui Cristos cu credinciosul, este dus la îndeplinire acest proces de sfinţire.
Comentarii de încheiere
În corum Deo („în faţa lui Dumnezeu”, traducere din lb. latină), permiteţi-mi să amintesc tuturor celor care ne ascultă că, odată ce suntem mântuiţi, sau suntem aduşi într-o relaţie mântuitoare cu Cristos, acesta nu este sfârşitul căutării noastre după neprihănire. Este chiar începutul. Atât de des ne gândim la căutarea lui Dumnezeu ca la ceva ce se încheie când Îl găsim pe El, când, de fapt, Scriptura ne spune că nimeni nu-L caută pe Dumnezeu în starea naturală. Noi nu începem cu adevărat să Îl căutăm pe Dumnezeu până când Dumnezeu nu ne găseşte. Şi căutarea după Dumnezeu şi după împărăţia Sa este o acţiune ce durează întreaga viaţă şi începe cu justificarea noastră. În acel moment devenim dedicaţi în căutarea sufletului nostru după Dumnezeu. Deci, îţi aduc aminte că, dacă eşti creştin, nu ţi-ai atins încă scopul. Eşti într-o stare confortabilă în care ai fost pronunţat şi proclamat drept de către Dumnezeu, dar eşti încă în procesul de a căuta conformarea cu imaginea Lui. Şi această conformare apare prin rugăciune continuă, pocăinţă, purtarea crucii şi trăirea vieţii în prezenţa şi puterea Duhului Sfânt.