Nici o osândire

"Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus" (ROMANI 8:1)

"Acum dar nu este nici o osândire." Capitolul opt din Epistola către Romani încheie prima parte a acestei minunate epistole. Expresia cu care începe, "Acum dar" (expresia "nu este" apare cu litere italice, pentru că a fost adăugată de traducători) poate fi privită în două feluri. În primul rând, ea face legătura cu tot ce s-a spus începând cu 3:21. Se prezintă o concluzie la toată discuţia anterioară, aceasta fiind de fapt concluzia spre care ţintea apostolul pe tot parcursul argumentaţiei. Pentru că pe Hristos "Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire" (3:25); pentru că El "a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi" (4:25); pentru că prin ascultarea unui singur om cei mulţi (credincioşii din toate veacurile) sunt "făcuţi neprihăniţi", primind acest statut în conformitate cu legea (5:19); pentru că aceşti credincioşi "au murit (din punct de vedere legal) faţă de păcat" (6:2); pentru că ei "au murit" în ce priveşte puterea de condamnare a Legii (7:4), acum dar "nu este NICI O OSÂNDIRE."

Însă aceste cuvinte, "acum dar", nu trebuie privite doar ca o concluzie rezultată în urma discuţiei anterioare, trebuie considerată şi relaţia lor strânsă cu versetele imediat anterioare. În a doua jumătate a capitolului 7 din Romani apostolul descrie conflictul dureros şi neîntrerupt care există între cele două naturi potrivnice ce locuiesc în omul născut din nou, ilustrând acest conflict cu o referire la propria sa experienţă personală de creştin. După ce a făcut cu măiestrie portretul luptelor spirituale duse de copilul lui Dumnezeu - apostolul însuşi pozând pentru portret - el începe să ne îndrepte atenţia spre mângâierea divină pentru o astfel de stare atât de dureroasă şi umilitoare. Tranziţia de la tonul descurajat din capitolul 7 la limbajul triumfal din capitolul 8 pare să fie surprinzătoare şi abruptă, dar totuşi ea este cât se poate de logică şi naturală. Dacă e adevărat că sfinţilor lui Dumnezeu le este caracteristic conflictul cu păcatul şi moartea, efectul acestuia provocând suferinţă, e la fel de adevărat că salvarea lor de sub blestem şi condamnarea corespunzătoare este o biruinţă în care ei se bucură. Este prezentat astfel un contrast foarte izbitor. În a doua jumătate a capitolului 7 din Romani, apostolul vorbeşte despre puterea păcatului, care lucrează în credincioşi atât timp cât ei sunt în lume; în versetele de la începutul capitolului 8, el vorbeşte despre vina păcatului de care ei sunt complet eliberaţi în momentul în care sunt uniţi cu Mântuitorul prin credinţă. Din acest motiv în 7:24 apostolul întreabă "Cine mă va izbăvi" de sub puterea păcatului, dar în 8:2 el spune: "m-a izbăvit," adică m-a eliberat de povara vinovăţiei păcatului.

"Acum dar [nu este] nici o osândire." Problema care se pune aici nu e aceea că inima ne osândeşte (ca în 1 Ioan 3:21), nici aceea că noi nu găsim înăuntrul ceva de condamnat; dimpotrivă, este faptul mult mai binecuvântat că Dumnezeu nu osândeşte pe cel ce s-a încrezut în Hristos pentru mântuirea sufletului său. Trebuie să facem distincţia clară între adevărul subiectiv şi obiectiv; între ceea ce este legal şi ceea ce este experimental; altfel, nu vom putea extrage din astfel de pasaje din Scriptură, cum este cel pe care îl avem acum în faţă, mângâierea şi pacea pe care ele trebuie să le transmită. Nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus. "În Hristos" este poziţia credinciosului în faţa lui Dumnezeu, nu condiţia sa în firea pământească. "În Adam" eu eram condamnat (Rom. 5:12), dar "în Hristos" sunt pentru totdeauna eliberat de orice condamnare.

"Acum dar [nu este] nici o osândire." Calificativul "acum" implică faptul că a existat o vreme când creştinii, înainte să creadă, erau sub osândă. Asta se întâmpla înainte ca ei să moară împreună cu Hristos, înainte să moară conform legii (Gal. 2:20) ca pedeapsă pentru încălcarea legii neprihănite a lui Dumnezeu. Prin urmare, acest "acum" face deosebirea dintre două stări sau condiţii. Prin natura noastră noi eram "sub [osânda] legii," dar acum credincioşii sunt "sub har" (Rom. 6:14). Prin natura noastră noi eram "copii ai mâniei" (Efeseni 2:3), dar acum suntem "primiţi în Prea Iubitul Lui" (Efeseni 1:6). Sub primul legământ noi eram "în Adam" (1 Cor. 15:22), dar acum suntem "în Hristos" (Rom. 8:1). Ca şi credincioşi în Hristos noi avem viaţa veşnică, iar din cauza aceasta "nu vom mai ajunge sub osândă."

Condamnarea este un cuvânt cu o semnificaţie imensă, şi cu cât îl înţelegem mai bine, cu atât vom aprecia mai mult minunatul har care ne-a izbăvit de sub puterea ei. În sălile tribunalelor omeneşti el răsună cu un dangăt înfricoşător în urechile criminalului condamnat şi umple spectatorii de tristeţe şi oroare. Dar în tribunalul Justiţiei Divine el îmbracă o semnificaţie şi are un conţinut infinit mai solemn şi plin de teamă sfântă. În faţa acelei Curţi este chemat fiecare membru al rasei decăzute a lui Adam. "Născut în nelegiuire, zămislit în păcat," fiecare intră în lumea aceasta în stare de arest - un criminal acuzat, un răzvrătit încătuşat. Cum este posibil atunci ca un astfel de om să scape de executarea temutei sentinţe? Exista o singură cale de scăpare, şi aceasta era prin îndepărtarea de la noi a ceea ce ne-a atras sentinţa, şi anume păcatul. Odată vinovăţia înlăturată, nu mai poate exista "nici o osândire."

Să înţelegem atunci că vinovăţia a fost înlăturată, îndepărtată de la păcătosul care crede? Haideţi să lăsăm Scriptura să răspundă: "Cât este de departe răsăritul de apus, atît de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi" (Ps. 103:12). "Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale" (Isaia 43:25). "Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele" (Isaia 38:17). "Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor" (Evrei 10:17).

Dar cum a putut fi înlăturată vinovăţia? Numai prin transferarea ei. Sfinţenia Divină nu putea să o ignore; dar harul Divin putea să o transfere şi a făcut-o. Păcatele credincioşilor au fost transferate lui Hristos. "Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Isaia 53:6). "El L-a făcut păcat pentru noi" (2 Cor. 5:21).

"Acum dar [nu este] nici o osândire." Acest "nici o" este emfatic. El înseamnă că nu mai există nici un fel de osândire. Nici din partea legii, nici ca urmare a stricăciunii dinăuntru, nici din cauza acuzaţiilor pe care le poate aduce Satan împotriva mea; nu mai există nici o condamnare, din nici o sursă şi pentru nici un motiv. "Nici o osândire" înseamnă că nu mai e posibilă vreuna; şi nici nu va mai fi posibilă vreodată. Nu există nici o osândire pentru că nu există nici o acuzaţie (vezi 8:33), şi nu mai poate exista vreo acuzaţie pentru că nimeni nu mai poate fi învinuit de păcat (vezi 4:8).

"Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus." Atunci când se referea în capitolul anterior la conflictul dintre cele două naturi ale credinciosului, apostolul vorbea despre propria persoană, pentru a arăta că nici cele mai înalte realizări ale harului nu scutesc pe nimeni de războiul lăuntric descris în acel pasaj. Dar aici în 8:1 apostolul schimbă numărul. El nu spune: "Nu este nici o osândire pentru mine," ci "pentru cei ce sunt în Hristos Isus." A fost un gest plin de îndurare din partea Duhului Sfânt. Dacă apostolul ar fi vorbit la singular, ne-am fi gândit că o astfel de binecuvântată scutire de osândă era binevenită pentru acest cinstit slujitor al lui Dumnezeu, care se bucura de aceste minunate privilegii, dar nu ni se poate aplica nouă. Prin urmare, Duhul lui Dumnezeu l-a determinat pe apostol să folosească pluralul aici, ca să arate că nu mai există "nici o osândire" pentru toţi cei ce sunt în Hristos Isus.

"Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus." A fi în Hristos Isus înseamnă să te identifici perfect cu El în relaţia cu lucrările şi judecăţile lui Dumnezeu; mai înseamnă să fii una cu El într-o unitate vitală prin credinţă. Imunitatea la osândă nu depinde în nici un fel de "umblarea" noastră, ci numai de faptul că noi suntem "în Hristos."

"Credinciosul este în Hristos aşa cum Noe a fost închis în arcă; deşi cerul se întuneca deasupra lui şi apele se învolburau sub el, totuşi nici o picătură n-a pătruns în corabie, nici o rafală de furtună nu i-a tulburat seninătatea duhului său. Credinciosul în Hristos este ca Iacov în hainele fratelui său mai mare, atunci când Isaac l-a sărutat şi l-a binecuvântat. El este în Hristos l-a fel cum ucigaşul era în cetatea de scăpare atunci când era urmărit de răzbunătorul sângelui, care însă nu-l putea ajunge şi nu-l putea omorî." (Dr. Winslow, 1857)

Iar pentru că el este "în Hristos", acum dar nu este nici o osândire pentru el. Aleluia!