Mulţumirea

M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc." (Filipeni 4:11)

Nemulţumirea! A existat vreodată o vreme în care să fie mai multă agitaţie în lume decât e astăzi? Ne îndoim foarte mult de aceasta. În ciuda progresului cu care ne lăudăm, a creşterii enorme a bogăţiei, a timpului şi banilor cheltuiţi zilnic pentru plăceri, nemulţumirea este peste tot. Nici o clasă nu e scutită. Totul este într-o stare de schimbare, şi aproape toată lumea e nemulţumită. Mulţi, chiar şi din poporul lui Dumnezeu, sunt afectaţi de duhul rău al acestui veac.

Mulţumirea! Este oare ea realizabilă, sau nu e nimic altceva decât un ideal frumos, doar un vis al unui poet? Poate fi atinsă pe pământ, sau este rezervată doar locuitorilor cerului? Dacă e posibilă aici şi acum, poate fi păstrată, sau ne putem aştepta în această viaţă doar la scurte clipe sau ore de mulţumire? Astfel de întrebări îşi găsesc răspunsurile, sau cel puţin un răspuns, în cuvintele apostolului Pavel: "Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc" (Filipeni 4:11).

Forţa afirmaţiei apostolului va fi apreciată mai bine dacă ne gândim la starea şi circumstanţele în care se găsea atunci când a făcut-o. Când apostolul a scris aceste cuvinte (sau cel mai probabil le-a dictat), el nu se lăfăia în luxul unei camere speciale din palatul Împăratului, nici nu era oaspetele locuinţei unor creştini deosebiţi, cunoscuţi pentru evlavia lor neobişnuită. Dimpotrivă, era "în lanţuri" (Filipeni 1:13,14); "un întemniţat" (Efeseni 4:1), aşa cum spune într-o altă Epistolă. Şi totuşi, cu toate acestea, el declara că era mulţumit!

Acum, există o imensă diferenţă între principiu şi practică, între ideal şi realizare. Dar în cazul apostolului Pavel, mulţumirea era o experienţă reală, şi una care trebuie să fi fost continuă, pentru că el spune: "în orice stare mă găsesc" [în traducerea engleză - n.trad]. Cum a ajuns Pavel la această experienţă, şi în ce consta ea? Răspunsul la prima întrebare se găseşte în cuvintele "m-am deprins să fiu mulţumit". Apostolul nu a spus: "Am primit botezul Duhului Sfânt, prin urmare mulţumirea îmi aparţine." Nici nu a atribuit această binecuvântare "consacrării" sale desăvârşite. La fel de clar e şi faptul că nu era vorba de rezultatul unei dispoziţii naturale sau a temperamentului său. Este ceva ce el a învăţat în şcoala experienţei creştine. Ar trebui să observăm şi că această afirmaţie se găseşte în Epistola pe care apostolul a scris-o aproape de sfârşitul carierei sale pământeşti!

Din ce am arătat până acum ar trebui să fie clar că mulţumirea de care se bucura Pavel nu era rezultatul mediului plăcut şi confortabil în care se găsea. Această concluzie risipeşte o concepţie larg răspândită. Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că mulţumirea e imposibilă dacă nu sunt satisfăcute dorinţele inimii fireşti. Închisoarea e ultimul loc în care cineva s-ar duce să caute un om mulţumit. Deci, până acum e clar că mulţumirea vine dinăuntru, nu din afară; trebuie căutată la Dumnezeu, nu în bunurile pământeşti.
Dar haideţi să încercăm să mergem puţin mai adânc. Ce este "mulţumirea"? Înseamnă să fii satisfăcut cu voia suverană a providenţei lui Dumnezeu. Este opusul cârtirii, care este duhul răzvrătirii - vasul spunându-i Olarului: "De ce m-ai făcut aşa?" În loc să se plângă de soarta sa, un om mulţumit este recunoscător că starea şi circumstanţele în care se găseşte nu sunt mai rele decât aşa cum sunt. În loc să dorească cu lăcomie ceva mai mult decât împlinirea nevoilor sale curente, se bucură că Dumnezeu încă se îngrijeşte de el. Un astfel de om este "mulţumit" cu ce are (Evrei 13:5).

Una din piedicile fatale în calea mulţumirii este lăcomia, care este o cangrenă ce roade şi distruge satisfacţia prezentă. De aceea, nu degeaba Domnul nostru a dat acea poruncă solemnă celor ce-L urmează: "Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie" (Luca 12:15). Puţine lucruri sunt mai înşelătoare decât ea. Adesea se deghizează sub numele frumos al cumpătării, sau al prevederii înţelepte a economiilor viitoare sau prezente, astfel încât să se adune "bani albi pentru zile negre". Scriptura spune că "lăcomia [...] este o închinare la idoli" (Coloseni 3:5) - inima iubind lucrurile materiale mai mult decât pe Dumnezeu. Limbajul unei inimi lacome este acela al unei lipitori: "Dă-mi! Dă-mi!" Omul lacom întotdeauna doreşte mai mult, indiferent dacă are mult sau puţin. Cât de diferite sunt cuvintele apostolului: "Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns" (1 Timotei 6:8). Avem mare nevoie de cuvinte ca cele din Luca 3:14: "Să vă mulţumiţi cu lefurile voastre"!

"Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig" (1 Timotei 6:6). Din perspectivă negativă, ea ne eliberează de nelinişte şi îngrijorare, de lăcomie şi egoism. Din perspectivă pozitivă, ne lasă liberi să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Observaţi ce mare contrast este între următoarele cuvinte: "Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri" (1 Timotei 6:9,10). Fie ca Domnul, în harul Său, să ne elibereze de duhul acestei lumi, şi să ne facă să fim "mulţumiţi cu ce avem."

Mulţumirea este, prin urmare, rezultatul unei inimi care se sprijină pe Dumnezeu. Este sufletul ce se bucură de pacea care întrece orice pricepere. Este rezultatul voinţei mele adusă în supunere faţă de voia Divină. Este siguranţa binecuvântată că Dumnezeu face toate lucrurile bine, şi, chiar acum, face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele meu suprem. Această experienţă trebuie "învăţată" "deosebind bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită" (Romani 12:12). Mulţumirea este posibilă doar atunci când cultivăm şi păstrăm o atitudine de acceptare a tot ce intră în vieţile noastre ca venind din Mâna Celui ce este prea înţelept ca să greşească, şi prea iubitor ca să facă pe unul din copiii Săi să plângă fără motiv.

Iar cuvântul nostru la final să fie acesta: adevărata mulţumire e posibilă doar atunci când stăm mult timp în prezenţa Domnului Isus. Observăm clar acest lucru în versetele care vin după textul nostru de la început: "Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte" (Filipeni 4:12,13). Doar cultivând intimitatea cu Cel ce n-a fost niciodată nemulţumit putem să fim eliberaţi de păcatul nemulţumirii. Doar prin părtăşia zilnică împreună cu Cel ce întotdeauna Şi-a găsit plăcerea în voia Tatălui vom putea învăţa secretul mulţumirii. Fie ca atât autorul cât şi cititorul acestor rânduri să privească în oglinda Cuvântului slava Domnului astfel încât să fie "schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3:18).