Discernământ: Având gândurile lui Dumnezeu, după exemplul Său

Cineva pe care-l cunoşteam şi-a exprimat recent o părere care m-a surprins şi, în anumite privinţe, m-a dezamăgit. Mi-am spus: „Credeam că avea mai mult discernământ de atât.” Experienţa aceasta m-a făcut să reflectez la importanţa discernământului şi la lipsa lui în lumea noastră. Oamenii nu înţeleg clar problemele şi sunt duşi uşor în eroare pentru că nu gândesc biblic. Dar n-am putea să nu reflectăm, cu tristeţe, şi la cât de adevărat este acest fapt în privinţa noastră, a celor din comunitatea Bisericii.

Cei mai mulţi dintre cititorii acestui articol vor dori să se distanţeze de ceea ce ar putea fi considerată gruparea extremiştilor din creştinismul contemporan. Însă există mai multe aspecte referitoare la discernământ. Adevăratul discernământ înseamnă nu doar deosebirea binelui de rău; înseamnă deosebirea elementul primar de cel secundar, a aspectului esenţial de cel indiferent, a ce este permanent de ceea ce este efemer, a binelui şi a mai binelui de ce este cel mai bine. Prin urmare, discernământul este asemenea simţurilor fizice; unora le este dat ca un dar special (1 Cor. 12:10), însă o măsură din el este esenţială pentru noi toţi, şi trebuie să fie constant alimentat. Creştinul trebuie să se îngrijească să-şi alimenteze cel de-al „şaselea simţ” al discernământului spiritual. De aceea psalmistul se roagă, „Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere” (Ps. 119:66).

Dar ce este discernământul? În Scriptură (aşa cum indică Ps. 119:66) el este abilitatea de a emite judecăţi chibzuite, de a deosebi şi a recunoaşte implicaţiile morale ale diferitelor situaţii şi ale cursurilor de acţiune. Include aparent abilitatea de a „cântări” şi a evalua statutul moral şi spiritual al indivizilor, grupurilor şi chiar al mişcărilor. Astfel, în timp ce ne avertizează împotriva unei mentalităţi de condamnare, Isus ne îndeamnă să fim chibzuiţi şi plini de discernământ, ca nu cumva să aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor (Mat. 7:1, 6). Exemplul cel mai remarcabil al unui asemenea discernământ este descris în Ioan 2:24-25, „Isus nu Se încredea în ei ... fiindcă El însuşi ştia ce este în om.” Acesta este discernământ fără atitudine de judecată sau condamnare. Acest discernământ arată înţelegerea pe care o avea Mântuitorul asupra Cuvântului lui Dumnezeu (El Se rugase în mod suprem, „Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere; căci cred poruncile Tale” [Ps. 119:66] şi observaţiile Lui asupra căilor lui Dumnezeu cu oamenii. Discernământul Său a crescut fără îndoială pe măsură ce El însuşi a trecut prin ispită şi a biruit-o, evaluînd ceea ce este după ceea ce ar trebui să fie.

Discernământul lui Cristos penetrează cele mai adânci părţi ale inimii, însă este de acelaşi tip ca discernământul pe care trebuie să-l cultive creştinul, fiindcă singurul discernământ pe care-l avem este cel pe care-l primim în uniune cu Cristos, prin Duhul şi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Discernământ înseamnă să înveţi „să ai gândurile lui Dumnezeu după exemplul Său” în mod practic şi spiritual; înseamnă să ai o înţelegere a modului în care arată lucrurile în ochii lui Dumnezeu şi să le vezi într-o anumită măsură „descoperite şi dezvăluite”.

Cum ar trebui să afecteze acest discernământ modul în care trăim? Acţionează ca mijloc de protejare, de păzire a noastră de pericolul de a fi înşelaţi spiritual. Nu suntem influenţaţi de curentele de învăţătură care fac să pară a fi central un element al Evangheliei ce este periferic, sau tratează o aplicaţie specifică a Scripturii ca şi cum ar fi mesajul central al Scripturii. De asemenea, discernământul acţionează ca instrument de vindecare, când este exercitat cu har. Am cunoscut un număr mic de oameni a căror abilitate de a oferi un diagnostic nevoilor spirituale ale altora a fost remarcabilă. Ei au diagnosticat condiţia spirituală a altora mai bine decât o puteau face oamenii înşişi. Când este exercitat în dragoste, discernământul poate fi bisturiul vindecător din chirurgia spirituală.

Din nou, discernământul poate funcţiona ca fiind cheia libertăţii creştine. Creştinul plin de râvnă, dar fără discernământ, ajunge înrobit de alţii, de propria lui conştiinţă needucată, de un tipar de viaţă nebiblic. Creşterea în discernământ ne eliberează dintr-o asemenea robie, ne permite să deosebim practicile care pot fi de folos în anumite circumstanţe de cele care sunt necesare în toate circumstanţele. De altfel, adevăratul discernământ permite creştinului eliberat să recunoască faptul că, pentru a te bucura de libertate, nu este esenţială exercitarea ei în orice privinţă.

În cele din urmă, discernământul serveşte ca un catalizator pentru dezvoltarea spirituală: „Batjocoritorul caută înţelepciunea şi n-o găseşte, dar pentru omul priceput ştiinţa este lucru uşor” (Prov. 14:6). De ce? Fiindcă creştinul cu discernământ merge la inima problemei. El ştie ceva despre orice lucru, şi anume că toate lucrurile îşi au sursa lor comună în Dumnezeu. Prin urmare, creşterea în cunoaştere nu duce la frustrare sporită, ci la o recunoaştere mai mare a armoniei tuturor cuvintelor şi lucrărilor lui Dumnezeu. Cum trebuie să fie obţinut un asemenea discernământ? Noi îl primim aşa cum a făcut-o şi Cristos însuşi – prin ungerea Duhului: prin înţelegerea pe care o avem asupra Cuvântului lui Dumnezeu, prin experimentarea de către noi a harului lui Dumnezeu şi prin dezvăluirea progresivă a condiţiei adevărate a inimilor noastre. De aceea, ar trebui să ne rugăm, „Sunt slujitorul tău, dăruieşte-mi discernământ.”