Destoinicia noastră este de la Dumnezeu

Cele mai minunate binecuvântări pot, doar printr-o uşoară pervertire, să aducă cea mai amară roadă. Soarele dă viaţă, însă insolaţiile sunt ucigătoare. Predica care trebuie să dea viaţă, poate omorî. Predicatorul are cheile: el poate încuia sau descuia. Predicarea este instituţia lui Dumnezeu menită să sădească şi să maturizeze viaţa spirituală. Când este exercitată cum trebuie beneficiile ei sunt de nedescris. Dar, când este greşit folosită, nici un rău nu-i poate depăşi rezultatele dăunătoare. Este uşor să distrugi turma sau păşunea dacă păstorul este neatent, este uşor să cucereşti citadela dacă străjerii dorm, au mâncarea sau apa otrăvită. Investită cu prerogative atât de înalte, expusă la rele atât de mari şi implicând atât de multe responsabilităţi serioase, ar fi o parodie la adresa vicleniei, o jignire caracterului şi reputaţiei diavolului, dacă acesta nu şi-ar folosi puternicele influenţe ca să strice predicatorul şi predica lui. Având în vedere toate acestea, exclamaţia interogativă a lui Pavel, "Cine este de ajuns pentru toate aceste lucruri?", este cât se poate de potrivită.

De aceea, Pavel spune: "Destoinicia (suficienţa, priceperea, competenţa) noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă". Slujba adevărată, este aceea atinsă de Dumnezeu, făcută în stare, împuternicită, de El, şi dată de El. Duhul lui Dumnezeu este peste predicator prin puterea din ungere, roada Duhului se află în inima lui, şi Duhul lui Dumnezeu vitalizează atât omul cât şi cuvântul său. Atunci predicarea lui dă viaţă; dă viaţă aşa cum dă viaţă izvorul; dă viaţă aşa cum învierea, dă viaţă; dă o viaţă arzătoare aşa cum vara dă, şi dă o viaţă roditoare, aşa cum numai toamna dă viaţă cu roadele ei.

Predicatorul care dă viaţă este un om al lui Dumnezeu a cărui inimă este tot timpul însetată după Dumnezeu, al cărui suflet întotdeauna stă aproape de Dumnezeu, al cărui ochi este aţintit la El, şi un om în care, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, firea şi lumea au fost răstignite, un om a cărui lucrare este asemenea largului torent al unui fluviu dătător de viaţă.

Predica care omoară este predica nespirituală. Puterea acestei predici nu vine de la Dumnezeu. Surse inferioare Lui, i-au dat energie şi stimulent. Duhul nu este evident în predicator şi nici în predica lui. Multe forţe felurite pot fi stimulate de predica care ucide, dar acestea nu sunt forţe spirituale. Pot să aducă a forţe spirituale, dar nu sunt decât o umbră, o imitaţie. Pot avea viaţă, dar acea viaţă să fie falsificată.

Predica care omoară este cea a slovei; ea poate fi ordonată şi finisată, dar este încă doar slovă, seacă, greoaie, slovă masivă, doar o coajă goală şi uscată. Litera poate avea sâmburele vieţii în ea, dar fără adierea de primăvară care să o facă să răsară. În ea nu sunt decât sâmburii iernii, la fel de tari ca şi solul iernii, îngheţaţi ca aerul ei, nici vorbă de dezgheţ sau germinare. Această predicare a literei conţine adevărul. Dar, nici chiar adevărul divin nu posedă singur energia dătătoare de viaţă. El trebuie să fie energizat de Duhul şi în spatele lui să stea toate forţele lui Dumnezeu. Adevărul care nu este adus la viaţă de Duhul lui Dumnezeu, omoară la fel, dacă nu chiar mai mult decât minciuna. Acesta poate fi chiar un adevăr fără amestec străin, dar fără Duhul, umbra şi atingerea lui să fie mortală, adevărul lui, minciună, lumina lui, întuneric. Predicarea slovei este lipsită de ungere, nici înmuiată sau unsă de Duhul. S-ar putea să provoace lacrimi, dar lacrimile nu pun în mişcare maşinăria lui Dumnezeu. Lacrimile pot fi doar adierea de vară asupra aisbergului acoperit de zăpadă, care să aducă doar o zloată (înmuiere) de suprafaţă. Să stârnească sentimente şi să inspire sinceritate, dar sentimentele să fie cele ale actorului, iar sinceritatea, a unui avocat aflat în proces. Predicatorul s-ar putea să simtă căldura propriilor lui scântei, să fie elocvent din pricina propriei lui exegeze, sincer în comunicarea produsului propriului său creier, dar...confesorul poate uzurpa locul apostolului şi îi poate imita pasiunea. Intelectul şi tupeul pot sluji în locul Duhului lui Dumnezeu şi îl pot simula, iar la lumina lor, slova să licărească şi să scânteieze ca un text iluminat, dar licărirea şi scânteia să fie sterpe ca ogorul semănat cu perle. Elementul aducător de moarte se află în spatele cuvintelor, în spatele predicii, în spatele ocaziei, manierei şi acţiunii. Marea piedică o reprezintă însuşi predicatorul. Nu are în el puterea dătătoare de viaţă. În el poate că nu se găseşte nici o abatere de la ortodoxie, de la sinceritate, sau de la curăţie, însă omul, omul lăuntric încă nu s-a smerit şi dăruit lui Dumnezeu vreodată în cotloanele lui tainice, viaţa lui interioară nu este o autostradă de transmitere a mesajului şi puterii lui Dumnezeu. Într-un fel, eu-l, sinele, şi nu Dumnezeu, domneşte în locul prea sfânt. Într-un fel, complet inconştient de sine, el a fost atins lăuntric de un nonconductor spiritual, iar curentul divin din el, a fost oprit. Fiinţa lui interioară nu şi-a simţit niciodată stricăciunea totală, neputinţa absolută şi niciodată el nu a învăţat să strige cu strigătul inefabil al deznădejdii şi neajutorării de sine, până ce puterea şi focul lui Dumnezeu, au venit să-l umple, să-l purifice şi să-i dea putere. Nişte forme ascunse ale respectului de sine, ale încrederii în sine, au pângărit şi au violat templul ce trebuia păstrat sacru pentru Dumnezeu. Predica care să dea viaţă îl costă foarte mult pe predicator - în moartea faţă de sine, în crucificarea faţă de lume, în truda propriului său suflet. Doar predica crucificată poate da viaţă. Dar, predica crucificată poate veni doar de la un om crucificat.