Mărturisiți-vă păcatele... dar cui?

Există o anumită perioadă din an când unii oameni simt nevoia să scape de „povara” păcatelor adunate de la o zi la alta. Așa că își iau „bagajele” și se îndreaptă spre un locaș de închinare. Acolo „duhovnicul curat ca lacrima” așteaptă să primească spovedania și să facă ispășirea. Argumentul este biblic: „Purtați-vă sarcinile unii altora.” Era o zi ploioasă și totuși oamenii stăteau la rând dornici să „predea marfa” și să fie liberi. I-am compătimit și m-am întrebat: există oare o naivitate mai mare ca aceasta?

Dar să nu ne uităm în curtea altora, ci să ne uităm în „curtea” noastră, deoarece sfânta spovedanie funcționează și în Comunitățile noastre. Înalte fețe bisericești care nu sunt decât „carne păcătoasă” ca și ceilalți, își îndeamnă confrații la mărturisire. Doar este scris: „ Mărturisiți-vă păcatele unii altora”. Dar ce să fie această mărturisire unii la alții - un schimb de experiență? Imaginați-vă acum modul în care Duhul lui Dumnezeu, în unele împrejurări, îi sensibilizează atât de tare pe credincioși de „păcatele" comise încât stau la rând pentru mărturisirea lor. Este surprinzătoare această cercetare spontană...

Mulțimea de jertfe ce nu a rezolvat problema păcatelor poporului Israel, au fost înlocuite cu o metodă mai simplă: Țapul de Azazel- un țap pe capul căruia erau puse în mod formal toate păcatele poporului. Această practică funcționa ca și un container în care erau puse toate gunoaiele fără însă să intereseze pe cineva ce va fi cu ele... (Lev. 16/22)

Probabil că nu puteau evreii păcătui cât putea țapul acela căra...

Și astăzi funcționează regula cu „țapii ispășitori” numai că păcatele nu sunt puse pe cap, ci introdese în interior, iar oamenii și-au ușurat sufletele.

Avantajul în cazul țapului de Azazel, consta în faptul că exista garanția că toate păcatele ajungeau „la destinație”, pe când în cazul „celorlalți”, este posibil ca ele să fie împrăștiate pe drum sau să fie abandonate între prieteni.

De regulă atunci când cineva este la strâmtorare fiind bolnav și cheamă pe cineva să se roage pentru el, există o regulă nescrisă, copiată unii de la alții... Prima întrebare care i se pune bolnavului este aceasta: Ce ai de mărturisit?

Este un mod indirect de ai spune că boala este o consecință a faptului că a păcătuit.

Eu sunt sigur că în foarte multe cazuri, bolnavul este mai „curat” decât cel care se roagă, pentru că nu totdeauna boala este o consecință a păcatului. Însă, „superiori” ne vedem cănd umblăm pe picioare, și „inferiori” îi vedem pe cei ce sunt bolnavi sau năpăstuiți de soartă. Este un mod de a privi de sus pe semenii noștri - determinați de o părere despre sine mai înaltă decât se cuvine.

Revenind la subiect:

Pe parcurs Dumnezeu a instituit reguli care să nu fie formale, ci să sensibilizeze și inima. În acest sens citim:

-„... aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul” (Osea 14/2a)

-„. . . încetați să mai faceți răul” (Isaia 1/16b)

-„... dacă își vor cunoaște mustrarea cugetului, să-i ierți” (1 Împ. 8/38)

Concluzie: Dacă mărturisirea nu este însoțită de o anumită atitudine a inimii, adică de pocăință, oricât s-ar ruga cineva pentru tine va fi zădarnic. Nu există iertare fără pocăință. „Pocăiți-vă și întoarceși-vă la Dumnezeu ca să vi se șteargă păcatele.” - în ce privește pe Dumnezeu. (Fapte 3/19) „Și dacă păcătuiește împotriva ta de șapte orii și se întoarce la tine de șapte ori și zice: îmi pare rău - să-l ierți. ” (luca 17/4) - în ce privește semenii.

Așadar: În urma celor menționate este necesar să stabilim: Cine este partea vătămată?

Împotriva cui am păcătuit? Împotriva lui Dumnezeu sau împotriva aproapelui? Dacă am păcătuit împotriva lui Dumnezeu mă voi adresa personal lui Dumnezeu. În Vechiul Testament omul de rând nu avea acces la Dumnezeu decât prin intermediul preotului: „Și preotul să facă ipentru el iispășirea greșelii care a făcut-o... ” (Lev. 5/18) În Noul Testament lucrurile s-au schimbat: „... prin sângele lui Isus Hristos avem intrare slobodă (liberă) în Locul prea sfân.” Rugăciunea cât și mântuirea mea nu mai trec prin „curtea sfinților”, ci mă voi ruga și voi recunoaște: „Tată am păcătuit împotriva ta și împotriva cerului... ” (Fiul Președintelui nu are nevoie de intermediari pentru a intra în palatul Prezidențial la tată-l său)

Personal nu cred în intermediari în ceea ce privește iertarea păcatelor. Nu. Mândria i-a determinat pe oameni care nu sunt decât „carne păcătoasă” să-și însușească această poziție contrară învățăturilor Sfintelor Scripturi. Este bine de știut că: „... este (doar) un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni - omul Isus Hristos, care s-a dat pe Sine însuși ca preț de răscumpărare pentru noi” (1Tim. 1/5,6) Vrei să te așezi în locul Lui? Ai plătit tu vreun preț? Este bine să ne rugăm unii pentru alții atunci când cineva ne cere acest lucru în dorința lui de a primi ajutor într-o ispită ce n-o poate birui, dar să mă rog în dreptul altuia să fie iertat aceasta nu este biblic. În Ieremia 15/1 citim: „Domnul a zis: chiar dacă Moise și Samuel s-ar înfățișa înaintea Mea (și ar mijloci) tot nu aș fi binevoitor față de poporul acesta”. Omul nu este infailiibil - toți fiind structurați din același „material”. „Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem (tot) oameni de aceeași fire ca și voi... ” - a strigat opostolul Pavel. (Fapte 14/15)

Totuși, există procedee de mărturisire a păcatelor: „Locuitorii din Ierusalim au ieșit la Ioan și mărturisindu-și păcatele erau botezați.” În ce perioadă au fost săvârșite păcatele mărturisite? În ultimul an sau în ultima lună? Cu siguranță că nu este vorba de o listă în numerar a păcatelor, ci este o recunoaștere a stării de om păcătos. Ex: „Vameșul zicea „Ai milă de mine păcătosul” (Luca 18/13) Creștinul nu mai trăiește în păcat, el umblând în lumină, dar și în aceste condiții el totuși poate încă păcătui (conf. 1Ioan 1/7) Există o formă de mărturisire la obiect atunci când îți cunoști bine fărădelegea și păcatul săvârșit stă necurmat înaintea ta. (Ps. 51/3) În aceste condiții „... ți-am mărturisit păcatul și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea și Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Ps. 32/5)

Principiul rămâne același: „cine își mărturisește fărădelegile (și se angajează) că se leapădă de ele capătă îndurare(Prov. 28/13).

Când Iacov a scris îndemnul „mărturisiți-vă păcatele unii altora”, el s-a referit la conflictul pe orizontală dintre frați, conflict ce aduce de obicei suferință și răni sufletești. Cu lepădare de sine însă fiecare își va recunoaște (mărturisi) partea de vină. Această recunoaștere, însoțită de rugăciune înaintea lui Dumnezeu aduce „vindecare” dar nu trupească- ci sufletească. Acesta fiind și scopul mărturisirii - vindecarea.

Concluzie finală: am păcătuit împotriva lui Dumnezeu? Îmi voi mărturisi păcatul doar lui Dumnezeu, am păcătuit împotriva fratelui? mă voi mărturisi fața de el, conform învăturilor date chiar de către Domnul Isus (Matei 5/24), iar într-un mod reciproc, fratele își va recunoaște și el partea de vină - bineînțeles, dacă există...

Aceast procedeu înseamnă: „mărturisirea păcatelor unii altora”.

Multă pace!