O paralelă(comparație) între „stânga culturală/politică” și dreapta cale

Desigur, „dreapta și stânga” culturale au precedat partidele politice.

Pentru o definiție biblică, din V. T. , vom cita un verset:

Eclesiastul 10:2 – „Inima înţeleptului este la dreapta lui, iar inima nebunului, la stânga lui." Deoarece inima anatomică e situată de la creație mai degrabă spre stânga(doar în caz de dextrocardie, e chiar spre dreapta), este evident că Eclesiastul se referă la sufletul omului.

Ar reieși deci, că din punct de vedere vetero-testamentar, înțelepții-cei cu frică de Creatorul lor- ar fi de „dreapta”, iar nebunii (a se citi ateii) ar fi de „stânga”. Pentru că la început e o orientare sufletească a unui individ, apoi a unui grup, apoi devine un curent cultural și, în cele din urmă, o mișcare sau chiar o partidă(partid politic).

Prin extrapolare, la neevrei, cei ce se îndoiau de zei, în Grecia și în Roma antică, acei nonconformiști ca Diogene, Socrate, respectiv Lucrețiu (autorul tratatului ateist „De rerum natura”) pot fi considerați de „stânga”, în timp ce autorii temători de zei (Homer, Eschil, Euripide) ar fi putut fi „de dreapta”. Din punct de vedere politic, cei care erau de partea cetățenilor de rând (plebe) –tribuni populari ca Tiberius și Caius Grachus și împotriva patricienilor bogați, puteau fi considerați „democrați” în Republica Romană. De fapt, chiar idea de republică era de „stânga”, în timp ce noțiunea de „regat, imperiu” era de „dreapta”. Cei din opoziția față de dictatori ca Nero (și care au sfârșit prin sinucidere, pentru a nu fi torturați) au fost de exemplu oratorul și filosoful stoic Seneca, Petronius-pot fi totuși, socotiți „de dreapta”, deoarece lipsa de respect față de legi, tirania erau la dictatori.

Dintre filozofii-epicurianismul, hedonismul, pot fi înregimentate în „stânga culturală”, în timp ce stoicismul, ca și șintoismul, confucianismul (filosofii–religii și mod de viață presupunând cultul strămoșilor) pot fi trecute ușor în „dreapta culturală”.

În general, se consideră că toate curentele și partidele politice ce promovau valorile tradiționale ca familia, pietatea, ordinea și respectul față de legile de bun simț au fost de dreapta. În același timp, orientările anarhice, ce tindeau spre revoltă, spre distrugerea statului de drept, erau împotriva atașamentului de clan și a credinței „moralizatoare” se socotesc a fi „de stânga”.

Pe scurt, tradiționaliștii și credincioșii au fost mereu cei de „dreapta”, iar răzvrătiții împotriva autorităților clericale, îndeosebi, au fost cei de „stânga”.

Cel mai ciudat e faptul că, creștinismul, la început, părea „de stânga”: Isus era un revoluționar, curăța templul, era prietenul păcătoșilor ostracizați, îi critica pe liderii religioși, a fost răstignit între tâlhari; iar urmașii lui, primii creștini, au fost catalogați ca „atei”(nu aveau idoli pt închinare), vrăjmași ai statului, anarhiști. De ce? Simplu, pentru că ascultau de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Dar ei erau sfinții care vor ajunge la dreapta lui Dumnezeu, cu Fiul! . . În Matei 25, Isus așeza caprele „la stânga”, fiind destinate focului veșnic. Isus Cristos a împărțit istoria în două, locuința morților în două, și a definit „dreapta” culturală legând-o de mântuire, iar stânga corelând-o cu pierzarea veșnică.

După Domnul Isus Cristos și extinderea pământească a Bisericii, evident că toți ereticii, sataniștii, ateii pot fi încadrați în mișcări cultural-spirituale de „stânga”.

Problema a fost în contextul Bisericii catolice, când reformatorii- valdenzii, anabaptiștii, calvinii(la început) păreau promotorii unui curent „de stânga” vizând scindarea „trupului lui Cristos”(ca și „schismaticii ortodocsi în 1054”). Și mișcările monastice catolice ce susțineau „sărăcia creștină”ca franciscanii-acei fraticelli-au fost considerați „de stânga” și persecutați de papalitate. Neoprotestanții au fost prigoniți chiar și de ortodocși.

Dar, revenind la aspectul politic, în Imperiul Bizantin din vremea lui Justinian, au existat „verzii” și „albaștrii”. Teodora, împărăteasa, era fiica unui om din popor, adept al „facțiunii hipodromului” numiți și „verzii”, iar mama ei era o actriță, evident, orientarea lor fiind „de stânga”. Ajungând prima doamnă a țării era greu să-i susțină pe „verzi” când ea trăia acum printre nobilii ce simpatizau cu „albaștrii” cei conservatori.

Sărind peste veacuri, încă din Anglia previctoriană au existat „tory”(conservatorii) și „whig-ii”, precursorii laburiștilor de astăzi.

Așa s-au limpezit pentru vremurile moderne cele două orientări cultural-politice: cei ce doreau să arunce Parlamentul englez în aer (ca în complotul „prafului de pușcă”) erau cei de „extremă stângă” în timp ce nobilii, chiar și burghezii înstăriți, clericii erau conservatorii –„de dreapta”.

În Franța, sub influența „iluminiștilor”-o grupare culturală de orientare ateistă, antimonarhistă, împotriva privilegiilor nobilimii (deși acei scriitori erau oameni înstăriți, nu din popor) s-a ajuns la revoluția franceză-odioasa baie de sânge din 1789-1793. Interesant, cei ce au lansat lozinca „Libertate, egalitate, fraternitate!”de fapt nu se considerau egali cu muncitorii și țăranii, ci o elită intelectuală. Idolatrizarea „Rațiunii”(umane), zeița încoronată simbolic a revoluției franceze, a dus la „detronarea”-pentru Franța- a lui Dumnezeu și s-a ajuns la nebunia revoluției care „și-a mâncat proprii copii”, întrucât au fost ghilotinați nu doar regele, regina, nobilii, ci și Danton și Robespierre, dintre capii revoltei. Acest model de „extremă stângă” a fost preluat și de comuniștii secolului XX.

În Rusia țaristă era și mai simplu din secolul al XIX-lea: toate structurile tradiționale reprezentând coroana, nobilimea, clerul erau „de dreapta”, în timp ce nihiliștii atentatori la viața țarului erau „de extremă stânga”(ca fratele lui Lenin, de pildă).

În Tările Române, situația era foarte neclară și din cauza tradițiilor dinastice ce permiteau accesul la tron al oricărui „os domnesc”( așa încât în Moldova a putut ajunge domn câteva luni și un țigan-Răzvan-vodă). Acei puțini domni din popor proveniți dintre bastarzi erau mai degrabă spre „stânga”. Domnii au fost foarte diferiți. Ștefan cel Mare, se alia cu „talpa țării” (răzeșii) împotriva boierilor latifundiarii-nobilii feudali de pe la noi, ca și Alexandru Ioan Cuza, popularul domnitor al Unirii, care îl proteja pe Moș Ion Roată-ceea ce înseamnă că simpatizau și cu „stânga”. În contrast cu Constantin Brâncoveanu, martirul ortodox, ce a fost și „prințul aurului”(Altân-Bey, îl numeau turcii).

Pe scurt, au existat „regi cetățeni” ca Ludovic-Filip în Franța, (după „Comuna din Paris” a rămas republică) monarhii constituționali au devenit de decor în Marea Britanie, dar sunt o garanție a continuării tradiției „de dreapta” a conservatorilor, iar laburiștii au rămas „de stânga”.

Ca un paradox al istoriei, notăm cazul unei prințese indochineze, care a devenit lider comunist în Vietnam, așa-numita „prințesă roșie”, ce a putut să vireze, lucru rarisim în istorie, cu succes de la „ dreapta la stânga”. Ce oportunistă fantastică și convingătoare!

În SUA se știe că, în mod paradoxal, republicanii sunt „de dreapta”, iar democrații „de stânga” virând în ultimii 15 ani periculos spre socialism.

În Europa, naționaliștii –creștini sunt „de dreapta”, iar socialiștii, evident, de „stânga”, încă de la „Manifestul Partidului Comunist” al lui Marx, statutul partidelor de extremă stângă.

Dar curentul literar-artistic al „existențialismului”(ateu, cu tente suicidale, exemplificat de Jean Paul-Sartre) a fost în tandem cu revoluțiile criminale comuniste.

În ultimii 55-60 de ani, s-au notat mișcări culturale „de stânga” precum cea „hippy”, ce promova, la început, drepturile indienilor nord-americani și a degenerat într-o comunitate de drogați și inadaptați social, ce aderau, în parte la credințe hinduse/budiste. Curentul LGBT a înflorit în ultimii 20 de ani, influențând politica și legislația din UE, care datează de nici trei decenii. Toate aceste curente și mișcări culturale și-au găsit suporteri horărâți în socialiști. Partidele de stânga, din Europa, SUA și România sunt reprezentanții apărătorilor avortului, transgenderilor, homosexualilor și, în final, promovează voalat anarhia și răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu și a legilor statului considerate „demodate”. Au o politică antidemografică, antiviață și pro„feministă”(adică sprijină competiția și războiul dintre sexe).

În prezent, conservatorii sunt creștinii tradiționaliști sau fundamentaliști, care apără valori eterne ca Biserica, familia normală, viața, în unele țări sunt și monarhiști, monarhia constituțională fiind, totuși, „de dreapta”, mai puțin în Suedia, unde conduc socialiștii.

La noi în țară este greu de spus care sunt cei de „dreapta”, cu excepția creștinilor, care au susținut în ultimul an „ARN”(Alianța pentru Renașterea României), cu candidați în doar ½ de țară și de „AUR”(Alianța pentru Unitatea Românilor”care este politizarea unei mișcări naționaliste și dacologice. De extremă dreaptă, ar fi un mic partid neolegionar care nu a intrat în Parlament.

În rest, marile partide sunt mai degrabă de ideologie de „centru-stânga” și de stânga, chiar dacă PNL se declară de „centru-dreapta”.

Dumnezeu să aibă milă de țara noastră, care e încă pe locul 2 la avorturi în Europa și pe locul I la adolescente însărcinate! Să nu ajungem să adoptăm toată legislația blasfemiatoare pro LGBT, căci nu știu dacă o să ne mai rabde Cel de Sus! Pedeapsa ar putea fi continuarea depopulării și înrobirii României, urmată de calamități de la Judecătorul Cel Sfânt.

Mă tem că de 31 de ani, liderii noștri „semnalizează la dreapta și virează tot spre stânga”, cum se spunea într-o anecdotă despre Ceaușescu după 1968.