Considerații generale despre Cartea Apocalipsa - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

De-a lungul istoriei omenirii, revelația divină s-a făcut treptat și progresiv. Motivele pentru care Dumnezeu nu S-a descoperit pe Sine și planurile Sale în întregime, dintr-o dată, nu ne sunt cu totul cunoscute. Le întrezărim doar din cuvintele Mântuitorului, adresate ucenicilor înainte de patimă Să: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” (Ioan 16,12)

Asemenea luminii orbitoare pentru ochii care au stat multă vreme în întuneric, nici adevărul nu poate fi suportat în întregime și dintr-o dată de sufletul omului căzut în păcat.

Aruncând o privire de ansamblu asupra Bibliei, de la un capăt la celălalt al ei, se poate observa că, dacă Vechiul Testament Îl descoperă pe Iisus Christos în calitatea Sa de Creator și Mesia, Noul Testament Îl prezintă într-o altă lumină, mult mai intensă. Evangheliile ne vorbesc despre lucrarea, suferințele, moartea și învierea Sa; Faptele apostolilor ne prezintă lucrarea Sa prin Duhul Sfânt în mijlocul Bisericii; epistolele ne vorbesc despre efectele lucrării Sale în viața omului – îndreptățirea și sfințirea vieții. Finalul Scripturii este însă grandios.

Ca o încoronare a întregii Scripturi, „Apocalipsa” de dezvăluie finalul dramei păcatului. Iisus apare ca Mare Preot în Sanctuarul ceresc, apoi ne este dezvăluită lucrarea Sa în calitate de Judecător și, în final, este zugrăvit în cele mai vii culori tabloul revenirii Sale glorioase pe pământ, ca Domn al domnilor, pentru a reface armonia universală, pierdută prin apariția păcatului. Această din urmă temă, amintită la fiecare al 25‑lea verset al Noului Testament, este și tema dominantă a „Apocalipsei”.

Primul capitol al cărții începe cu promisiunea: „Iată, El vine pe nori și orice ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1,7), în timp ce ultimul capitol se încheie în aceleași tonuri: „Iată, Eu vin curând și răsplată Mea este cu Mine.” (Apocalipsa 22,12). Penultimul verset al „Apocalipsei” este o reasigurare pentru cei ce așteaptă gloriosul eveniment: „Cel ce adeverește aceste lucruri zice: Da, Eu vin curând”, urmată de rugăciunea fierbinte a oricărui creștin sincer: „Amin! Vino, Doamne, Iisuse!” (Apocalipsa 22,20)

După apariția „Apocalipsei”, părinții bisericii au ezitat mult să includă cartea în canonul biblic. Astăzi, la două milenii de la scrierea ei, creștinii ezită încă să o citească. Nu există o altă carte care să aducă în viața omenirii mai multă teamă, dar și încredere, mai multă groază, dar și bucurie și speranță ca „Apocalipsa”.

Fiind o sinteză a marii lupte dintre bine și rău, această ultimă carte a Bibliei aduce pe paginile ei pe toți eroii acesteia: Dumnezeu, Iisus, Satana, îngerii buni, demonii, monștrii cu chip de om, dar și martiri.

Învățătorii religioși au declarat cărțile „Daniel” și „Apocalipsa” ca fiind sigilate, lăsându-i pe creștini să fie privați de marile binecuvântări primite prin studierea lor. Însă Cartea lui Daniel a fost desigilată demult, în timp ce „Apocalipsa” nu a fost niciodată sigilată. Dimpotrivă, sensul cuvântului „apocalipsă” este acela de revelație, descoperire.

Mai mult decât atât, Iisus Christos, Autorul ceresc al „Apocalipsei”, promite o mare binecuvântare celor care se apropie de această carte pentru a-i înțelege profunzimile: „Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1,3).

Dacă facem o paralelă între prima carte a Bibliei, „Geneza”, și ultima carte a ei, „Apocalipsa”, observăm o simetrie uimitoare. Dacă „Geneza” este „răsadnița”, „Apocalipsa” este stratul multicolor de flori.

„Geneza” ne vorbește despre Creația lumii, ultima carte a Bibliei ne vorbește despre refacerea lumii printr-o nouă Creație; „Geneza” ne vorbește despre căderea în păcat, suferință și moarte, în timp ce „Apocalipsa” ne spune despre mântuire, înălțare, odihnă și viață veșnică; „Geneza” relatează despre căsătoria primului Adam, „Apocalipsa” – despre căsătoria celui de-al doilea Adam; capitolul al treilea al „Genezei” relatează despre apariția păcatului în lume, în timp ce al treilea capitol înainte de finalul Scripturii ne vorbește despre nimicirea păcatului, a lui Satana și a morții; primele trei capitole din „Geneza” prezintă, în embrion, ceea ce urmează în istoria omenirii, în timp ce primele trei capitole ale „Apocalipsei” prezintă, în embrion, evenimentele dezvoltate în tot restul cărții.

Cu adevărat, „Apocalipsa” este coroana Sfintelor Scripturi. Dacă Evangheliile ne vorbesc despre Capul bisericii – Iisus Christos, dacă Epistolele ne vorbesc despre corpul Său – Biserica, „Apocalipsa” ne vorbește despre unirea celor două pentru veșnicie.

De asemenea, „Cartea lui Daniel” și „Apocalipsa” formează un tot unitar, ambele completându-se reciproc, ambele fiind profeții escatologice. În „Apocalipsa”, „Cartea Lui Daniel” este desigilată, evenimentele descrise în ea mergând până la finele istoriei, până la punctul culminant al ei – revenirea în glorie a lui Iisus Christos, ca Domn al domnilor.

Exilul lui Ioan a avut loc, potrivit mărturiilor lui Eusebiu, Ieronim și Irineu, pe la anul 95 d.Ch., respectiv al 14‑lea an al domniei lui Domițian. De asemenea, există numeroase dovezi oferite de contemporanii lui Ioan că acesta și-ar fi petrecut, după eliberarea sa din exilul de pe Patmos, ultimii ani de viață în Efes.

După apariția ei, „Apocalipsa” a cunoscut o răspândire rapidă în lumea creștină. La mai puțin de cincizeci de ani de la scrierea ei, Iustin Martirul (100‑165 d.Ch.) o amintește în lucrarea sa „Dialogul cu Triphone”, scrisă pe la anul 140 d.Ch. Irineu din Lyon (130‑203 d.Ch.) amintește de „Apocalipsa” în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, iar Tertulian din Cartagina (160‑240 d.Ch.) în lucrarea „Prescripții împotriva ereziilor”. Hipolitus din Roma (m. 235 d.Ch.) atestă existența ei în „Tratat cu privire la Iisus și Anticrist”, iar Clement din Alexandria (m. 220 d.Ch.), în lucrarea sa „Cine este bogatul care va fi mântuit?”, susține că Ioan, ucenicul și, mai târziu, apostolul Domnului, este autorul „Apocalipsei”.

De asemenea, apariția „Apocalipsei” lui Ioan a determinat ivirea unei întregi literaturi apocaliptice: „Cartea lui Enoh”, „Apocalipsa lui Baruh”, „Apocalipsa lui Petru”, etc. Oricum, „Apocalipsa” lui Ioan a trezit un interes deosebit încă de la apariție. În Evul Mediu, Ioachim de Flore (1135‑1202) a scris un comentariu al cărții „Apocalipsa”.

Acei cercetători care s-au aplecat fără prejudecăți și cu umilință asupra „Apocalipsei” au rămas impresionați de mesajul ei. Iată două dintre mărturiile lor:

„Apocalipsa lui Ioan este asemenea unui imens reflector ce trimite lumina sa orbitoare asupra întinderilor fără margini ale veșniciei. O carte de mărime uluitoare, în care un serafim înflăcărat și de proporții celeste scrie rânduri uriașe. Totul privește la tine, ca și frescele lui Michelangelo, tainic și cu ochii mari: Dumnezeu – cerul – îngerii – Satana – oamenii – judecata de apoi și… veșnicia.” (1)

„Toate frumusețile Scripturii au fost adunate în cartea Apocalipsei. Tot ce este mai mișcător, mai viu, mai măreț, lege și profeți, ajunge aici să fie mai strălucitor și trece din nou prin fața noastră ca să ne mângâie cu toate îndurările veacurilor… și pentru a întruchipa tabloul cel mai frumos care s-a putut imagina vreodată cu privire la slava Domnului Christos.” (2)

sursa: https://www.loribalogh.ro/