Apocalipsa capitolul 8 – Trâmbița întâi: Grindină, foc și sânge - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

(vers.7)

Vers.7: „Îngerul dintâi a sunat din trâmbiță. Și a venit grindină și foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ. Și a treia parte a pământului a fost ars, și a treia parte din copaci au fost arși, și toată iarba verde a fost arsă.”

Interpretarea clasică

Această interpretare este susținută de majoritatea comentatorilor „Apocalipsei”, precum și de „Comentariile Biblice AZS”. Ea consideră ca prima judecată anunțată de trâmbiță întâi constă în năvălirea goților lui Alaric în Imperiul Roman de Apus.

Numeroși creștini pioși din acea vreme au văzut în năvălirea goților lui Alaric o pedeapsă divină căzută asupra creștinătății apostaziate. Astfel, Augustin, episcop de Cartagina, îl considera pe Alaric „trimisul lui Dumnezeu”.

Primul care realizează că invazia barbarilor a fost de fapt un ajutor trimis de Dumnezeu pentru salvarea civilizației și creștinismului de căderea morală generalizată a fost Salvian. Comparându-i pe creștini cu barbarii, Salvian îi găsește pe primii mai prejos decât hunii, francii, goții sau vandalii, văzând necesitatea că creștinătatea romană stricată să-și amestece sângele cu cel al acestor popoare virgine. El vede în invazia barbarilor o dovadă a iubirii, dar și a mâniei divine deopotrivă.

Însă nu doar Salvian a ajuns la această concluzie. Referindu-se la năvălitorii barbari, Châteaubriand spunea: „Împuterniciți ai providenței, soldați ai Dumnezeului Celui Viu, ei erau conduși de un instinct miraculos.” În marșul său spre Roma, Alaric a fost întâmpinat de un pustnic care l-a amenințat cu pedepsele cerului dacă nu renunță la gândul atacării Romei. „Nu pot să mă opresc”, a răspuns Alaric, „este cineva care mă constrânge să jefuiesc Roma.”

În secolul al IV-lea, deși de mai bine de un secol se numea creștin, Imperiul Roman suferea de o boală lăuntrică de nevindecat. Corupția și goana după plăceri desfrânate atinseseră fiecare aspect al vieții cotidiene, atât în clasele înalte, cât și în cele de jos ale societății romane. În loc să distrugă stilul de viața roman, impregnat de păgânism, Biserica l-a renăscut, lăsându-se pradă leneviei și neglijând misiunea de a duce Evanghelia la barbari.

„Atunci”, spune istoricul Roget, „au venit chiar ei (barbarii) fără să-și dea seama și au căutat Evanghelia cu fierul și cu focul în mână” (1). Astfel, creștinătatea secolului al V-lea a fost lovită din plin de judecata divină.

Faptele istorice

După moartea lui Constantin, imperiul a fost împărțit în trei părți: Constanțius primește Egiptul și Tracia, Constant primește apusul latin și Roma, iar Constantin al II-lea primește Iliria, Grecia, și Constantinopolul. Prima trâmbiță are și ea un întreit simbol: grindina, focul și sângele, toate ducându-ne cu gândul la marile vărsări de sânge care urmau să aibă loc în această perioadă.

Primii barbari care deschid seria invaziilor în Imperiul Roman de Apus sunt vizigoții. Apoi, pe la 250 d.Ch., goții veniți din Suedia pătrund în Germania și se așază între Baltică, Dunăre și Don. La apropierea hunilor, ei se așează între cele două Moesii, la sud și la nord de Dunăre. Însă fiind exploatați fără milă de romani, goții se revoltă, bat armata imperială la Adrianopole (378) și pustiesc fără milă toate provinciile care se întind între Pontul Euxin și Marea Adriatică.

În calitate de fost ofițer în armata romana, Alaric reunește puternicele triburi ale goților și în anul 400 se aruncă asupra Italiei pe care o pustiește ca o vijelie de grindină. Deja lovită de ciumă și foamete, Roma este atacată de goții lui Alaric în 408. O delegație romană încearcă să-l convingă pe regele goților că în Roma nu mai existau decât bărbați curajoși, la care acesta răspunde: „Cu atât mai bine. Cu cât iarbă este mai deasă, cu atât mai bine taie coasă.”

Neavând cale de scăpare, Roma primește condițiile impuse de barbari și Alaric jefuiește toate bisericile, goții retrăgându-se cu comori inimaginabile (5 000 de livre de aur și 30 000 de livre de argint), fără să distrugă Roma. Peste câteva lumi însă, Alaric revine la Roma și din nou se lasă înduplecat de comorile acesteia.

În august 410, Alaric vine pentru a treia oară sub zidurile Romei, de data aceasta însă lucrurile merg mai departe. Deși între timp Alaric se creștinase, Curtea de la Ravena nu a dorit să se înjosească atât de mult încât să negocieze cu barbarii. Urmarea? Alaric ataca „Cetatea Eternă” cu cele 1780 de palate senatoriale ale sale, cu zidurile sale care se întindeau pe o lungime de 28 km și cu populația sa care se ridica la aproximativ un milion de locuitori.

Disperați, locuitorii Romei îi aduc jertfe lui Jupiter, pe care credeau că l-au ofensat. Însă câțiva sclavi din cetate trădează, deschizând poarta Solaris în fața armatelor lui Alaric, care pătrund în Roma și o jefuiesc timp de șase zile.

Măcelul care urmează este de nedescris. Ulițele sunt înmuiate în sânge, o mare parte din oraș cade pradă flăcărilor, iar bogățiile îngrămădite timp de douăsprezece secole de triumf roman ajung în mâinile barbarilor.

După ce termină de prădat Roma, goții se îndreaptă spre Italia sudică, vrând să treacă în Sicilia și Africa, însă Alaric moare la Cosenza și e îngropat cu cea mai mare parte a comorilor sale în albia unui râu. Cei care l-au îngropat sunt apoi uciși pentru a nu se cunoaște locul îngropării sale.

Roma este o ruină. Sf. Ieremia spune că aproape că nu mai era cine să fie dus în robie, iar lupii și alte animale sălbatice alergau printre amfiteatrele romane fără să găsească oameni pe care să-i mănânce (2). Populația romană a scăzut în această perioadă de la circa trei milioane la 80 000 de locuitori, iar ciuma, foametea și incendiile au distrus aproape totul.

Astfel, simbolurile primei trâmbițe (grindina, focul și sângele) și-au găsit împlinirea deplină în evenimentele timpului în care a sunat. După cum grindina pornită din senin din nordul înghețat distruge în câteva clipe holdele și copacii înfloriți, la fel invazia barbarilor din nordul Europei a provocat pustiiri de nedescris și vărsare de sânge într-un timp foarte scurt.

Barbarii nordici aduceau pustiire prin măcelurile inimaginabile pe care le provocau, dar și prin incendierea satelor și orașelor prin care treceau. Bărbații în putere erau uciși, în timp ce femeile frumoase și copiii erau luați că sclavi, împreună cu o mare pradă. Urmele trecerii hoardelor de barbari puteau fi văzute mulți ani după aceea, asemenea unor răni greu de vindecat.

Cu privire la cele trei simboluri ale primei trâmbițe, Uriah Smith scrie în comentariul său: „Grindină și foc amestecat cu sânge au fost aruncate asupra pământului. Efectele teribile ale invaziei goților sunt înfățișate aici prin: „grindină” venind din nord, de unde își aveau originea invadatorii; „foc”, din nimicirea prin foc a orașelor și satelor; și „sânge”, prin măcelul teribil al celor ce cădeau în raza acțiunii lor” (3).

O parte a biciului nimicitor barbar a pătruns și în Galia unde, în 406, hoardele de burgunzi, vandali, suevi, gepizi și alani au distrus totul. În 409, suevii, vandalii și alanii au pătruns în Spania, semănând pretutindeni ruine, spaimă și moarte.

Cu privire la arderea a unei treimi din „copaci”, Uriah Smith comentează: „Poetul Claudian deplânge soarta arborilor din timpul său care, la incendierea întregii țări, au fost arși împreună, în acel timp fiind o uscăciune deosebită. Văpaia războiului răspândi incendiile sale pustiitoare aproape peste 17 provincii ale Galiei. Totuși, pomii și iarba au și un înțeles spiritual. Isaia spune: „Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei că floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade când sulfă vântul Domnului peste ea.” În adevăr, poporul este ca iarba…” (Isaia 40,6.7).

De fapt, versetul 7 din capitolul 8 cu care ne ocupăm nu ne vorbește direct de provincii și oameni, ci de copaci și de iarbă. Copacii sunt folosiți adesea pentru a preînchipui țări sau provincii, iar iarba simbolizează poporul: bărbați, femei și copii. Deși păduri de copaci și holde întregi au căzut pradă flăcărilor, totuși și zeci de mii de vieți omenești au fost nimicite de urgia nemiloasă a barbarilor” (4).

Mulți creștini din acea vreme au văzut în năvălirea barbarilor o pedeapsă divină. Astfel, pe la anul 395, Ieronim scria: „Sunt douăzeci de ani și mai bine de când, între Costantinopole și Alpii Iuliani, curge zilnic sânge de roman: Sciția, Tracia, Macedonia, Dardania, Dacia, Tesalia, Ahaia, Epirul, Dalmația și toată Panonia le pustiesc, le invadează și le pradă goții, sarmații, quazii, alanii, hunii, vandalii și marcomanii.

Câte femei cinstite, câte fecioare evlavioase și chiar persoane nobile și bine văzute au slujit ca minge de joc acestor fiare sălbatice! Episcopii au fost duși în exil, preoții au fost uciși, bisericile distruse, altarele făcute iesle pentru vite, osemintele martirilor au fost dezgropate. Pretutindeni, plângeri și jale, și tabloul morții oribile. Colosul roman se prăbușește. Și totuși, cerbicia noastră mândră nu vrea să se plece.

Noi simțim încă de mult mânia lui Dumnezeu asupra noastră. Și totuși nu facem nicio ispășire. Păcatele noastre sunt tăria barbarilor, viciile noastre au adus frângerea oștilor romane și, ca și când aceste înfrângeri n-ar fi fost de ajuns, situația se agravează și mai rău prin războaiele lăuntrice; mai mulți pier chiar decât prin sabia vrăjmașului. Nefericiți erau israeliții față de care Nebucadnețar era numit servul lui Dumnezeu; nefericiți suntem și noi, care am provocat atât de mult mânia lui Dumnezeu care se revărsa asupra noastră prin furia barbarilor” (5).

Interpretarea modernă

Spre deosebire de majoritatea interpreților „Apocalipsei”, Melvyn Maxwell vede în trâmbița întâi nimicirea națiunii iudaice și a Ierusalimului în anul 70 d.Ch. Argumentele lui sunt, pe scurt, următoarele:

1) Judecățile lui Dumnezeu cad, de regulă, mai întâi asupra poporului lui Dumnezeu care a apostaziat (vezi 1 Petru 4,17; Ezechiel 9,6).

2) Prima epistolă și prima pecete și-au găsit împlinirea în primul secol creștin, pe vremea când Ioan era încă în viață.

3) Vechiul Testament folosește simbolul ierbii pentru a arăta spre un popor care propășea din punct de vedere spiritual (vezi Isaia 44,3.4), în timp ce copacii simbolizează poporul lui Dumnezeu (vezi Psalmii 1,3; 52,8; Ieremia 11,16.17; Luca 13,6‑9).

În anul 70, armatele romane au distrus Ierusalimul în așa măsură încât cei care îl vizitau ulterior să creadă cu greu că el a fost cândva locuit.

După Maxwell, trâmbița întâi acoperă perioada cuprinsă între anii 31 și 100 d.Ch., perioadă care corespunde primei epistole și primei peceți (6).

sursa: https://www.loribalogh.ro/