Apocalipsa capitolul 8 – Trâmbița a patra: A treia parte din soare, lună și stele - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

(vers.12.13)

Vers.12.13: „Al patrulea înger a sunat din trâmbiță. Și a fost lovită a treia parte din soare, și a treia parte din lună, și a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-și piardă a treia parte din lumina ei, iar noaptea de asemenea. M-am uitat și am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune.”

Interpretarea clasică

Spre deosebire de primele trei trâmbițe care lovesc pământul, marea și râurile, cea de-a patra trâmbiță își îndreaptă loviturile împotriva soarelui, lunii și stelelor. Ne aflăm în fața unui tablou inedit care zugrăvește, prin intermediul unor noi simboluri, agonia și sfârșitul Imperiului Roman de Apus.

Făcând analogie cu visul lui Iosif în care apar aceleași simboluri, Uriah Smith concluzionează: „După cum în visul lui Iosif soarele, luna și stelele preînchipuiau pe tatăl, mama și pe frații lui Iosif, tot astfel și în cazul de față, soarele, luna și stelele sunt fără îndoială un simbol al demnitarilor Imperiului Roman, al cezarilor, consulilor și senatorilor” (1).

Aceeași interpretare a simbolurilor o găsim și în „Apocalipsa” lui Jean Vuilleumier, în care soarele reprezintă demnitatea imperială, luna reprezintă consulatul, iar stelele – senatul.

Comparația celor trei autorități ale imperiului cu soarele, luna și stelele nu este proprie „Apocalipsei”. Astfel, Ieronim afirmă: „Când a fost tăiat capul Imperiului Roman, s-a stins lumina pământului”. De asemenea, Victor Hugo, referindu-se la căderea lui Napoleon, spune că „imperiul se cufundă într-o umbră asemenea aceleia a Imperiului Roman pe moarte…” (2).

Expresia „stingerea Imperiului Roman de Apus”, folosită de unii istorici, ne duce cu gândul la o eclipsă de soare și ne întărește convingerea că simbolurile trâmbiței a patra ne vorbesc despre sfârșitul unui imperiu și ieșirea lui de pe scena istoriei.

Faptele istorice

După jefuirea Romei de către vandali, a urmat o perioadă de 21 de ani în care Imperiul de Apus a trăit ultimele sale convulsii. Pe tron au urcat mai mulți împărați-marionetă, numiți de barbari. Ultimul dintre aceștia a fost Romulus Augustulus. În 476, Odoacru, șeful herulilor și fost ministru al lui Attila, desființează numele și funcția de împărat al Imperiului Roman de Apus, forțându-l pe Romulus Augustulus să părăsească tronul.

Senatul s-a supus. Odoacru s-a proclamat rege și a trimis o delegație la Constantinopole, la împăratul Zeno, pentru a depune la picioarele acestuia însemnele imperiale. Zeno a acceptat, și astfel Odoacru a devenit rege, preluând administrarea provinciilor italiene.

În calitatea sa de vicerege al Imperiului de Răsărit, Odoacru a respectat timp de 14 ani instituțiile civile și ecleziastice, păstrând senatul și consulatul. Urmașul lui Odoacru, Teodoric, a păstrat și el cele două instituții ale Imperiului Roman de Apus. Însă în 541, în urma unei răscoale, generalul Belizarie, conducătorul armatei Imperiului de Răsărit, a desființat consulatul.. Câțiva ani mai târziu, în 553, va fi desființat și senatul.

Ca o ironie a sorții, Roma, orașul care a condus lumea veacuri de-a rândul, a fost cucerită de eunucul Narses, succesorul generalului Belizarie. Acesta i-a înfrânt pe goți, a cucerit Roma și senatul, ultima rămășiță a Imperiului Roman de Apus, a fost desființat, împlinind profeția care prevedea întunecarea unei treimi din soare, lună și a stele.

Năvălirile barbare cu tot cortegiul de suferințe pe care le-a adus în bătrânul continent au fost privite de mulți drept pedepse divine îndreptate împotriva Bisericii creștine apostaziate. Într-o scrisoare a lui Grigore cel Mare, adresată cezarului Maurițius în 595, se spune: „Cum putea sabia unui popor peste măsură de sălbatic să răspândească moartea printre credincioși cu atâta cruzime, dacă viața noastră, a celor ce ne pretindem episcopi, dar care nu suntem, n-ar fi împovărată de mari păcate? Deoarece noi neglijăm îndatoririle noastre și ne gândim la ceea ce nu ni se cuvine, unim prin aceasta păcatele noastre cu forțele barbare; vinovăția noastră ascute săbiile vrăjmașului, iar puterile imperiului dispar.

Cum vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu noi – care împovărăm poporul ai cărui conducători nevrednici suntem, încă și cu povara păcatelor noastre? Corpul îl chinuim prin posturi, dar în inima suntem plini de mândrie. Corpul se învăluie în haine de cerșetor, dar mândria inimii întrece orice purpură… Iată, în Europa totul este la discreția barbarilor. Orașele sunt distruse, cetățile dărâmate, provinciile golite de locuitori, niciun plugar nu mai locuiește la țară; zilnic și nu în zadar jinduiesc idolatrii după sângele credincioșilor – și totuși preoții care ar trebui să zacă la pământ în lacrimi și cenușă doresc încă după titluri vanitoase și se laudă cu denumiri noi și nespirituale” (3).

În ciuda asprimii pedepselor prevestite de primele patru trâmbițe, ultimele trei trâmbițe vestesc nenorociri care le întrec pe primele. Un înger rostește trei „vai”-uri asupra locuitorilor pământului. Pe măsură ce omenirea respinge adevărul, pedepsele divine devin tot mai aspre până ce, în timpul ultimei trâmbițe, Dumnezeu este nevoit să pună capăt istoriei păcatului, suferinței și morții, restaurând Împărăția slavei Sale.

„Vulturul” este un simbol al lui Iisus Christos, după părerea lui Uriah Smith. Acest „Vultur” l-a călăuzit pe Israel în timpul Exodului (vezi Deuteronomul 32,11.12) și tot El a dat aripi femeii urmărite de balaur, ocrotindu-și Biserica persecutată (vezi Apocalipsa 12,14).

Interpretarea actuală

Trâmbița a patra este considerată de unii comentatori ai „Apocalipsei” drept un simbol al Evului Mediu întunecat, cuprinzând perioada dintre anii 538‑1517. Aceasta ar corespunde celei de-a patra epistole (Tiatira) și celei de-a patra peceți („calul gălbui”). Evul Mediu este recunoscut ca fiind o perioadă în care adevărul Bibliei a fost ținut în întuneric de către Biserica oficială, în mod deosebit adevărul despre lucrarea de preot a Domnului Iisus Christos în Sanctuarul ceresc.

sursa: https://www.loribalogh.ro/