Apocalipsa capitolul 6 – Prima pecete: Calul alb (31-100 d.Ch.) - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

(vers.1.2)

Introducere

Scena descrisă în capitolele al patrulea și al cincilea ale „Apocalipsei” este impresionantă. Atmosfera din fața tronului lui Dumnezeu este plină de o așteptare încordată. Toate ființele aflate în fața tronului așteaptă momentul în care Mielul va începe să rupă pecețile și, deschizând cartea din mâna Tatălui, să facă cunoscut întregului Univers conținutul ei.

Imnurile au încetat și toți cei prezenți își concentrează întreaga atenție spre Miel și spre cartea pe care o ține în mână. În această atmosferă solemnă, Ioan raportează: „Mielul a rupt cea dintâi dintre cele șapte peceți”. Ruperea peceții face posibilă deschiderea cărții (sulului, pergamentului, papirusului), astfel încât toate ființele cerești pot vedea acum ceea ce scrie în această carte. Doar că în carte nu scrie nimic… În fața ochilor lor se derulează nu litere, cuvinte și fraze, ci o ilustrație vie, asemenea unui film panoramic.

„Vino și vezi!” – este chemarea pe care una dintre făpturile vii o face bătrânului Ioan. Unii comentatori susțin că în manuscrisele mai vechi nu există expresia „Vino și vezi!”, ci doar „Vino!”. În acest caz, chemarea nu ar mai fi adresată lui Ioan, ci călărețului de pe calul alb, invitat să-și ocupe locul său în istorie.

Dacă luăm drept corectă expresia „Vino și vezi!”, atunci ea se adresează fără echivoc lui Ioan. Dar oricum ar sta lucrurile, acest amănunt nu schimbă cu nimic mesajul conținut în prima pecete.

Profeția legată de primele patru peceți se aseamănă cu cea din Zaharia 6,1‑3, unde apar patru care trase de cai negri, albi, bălțați și roșii, care s-au dus în cele patru puncte cardinale, îndeplinind misiunea încredințată de Dumnezeu.

De-a lungul timpului, profeția celor patru cai apocaliptici i-a încurajat mult pe creștinii care au trecut prin perioade de persecuții, aceasta fiind una dintre cele mai comentate profeții biblice.

Comentarii

Vers.1.2: „Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele șapte peceți, m-am uitat și am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor ca să biruiască.”

„S-a arătat un cal alb” – Victorinus, primul comentator cunoscut al „Apocalipsei” (martirizat în timpul domniei lui Dioclețian în anul 303 d.Ch.), a scris despre calul alb: „După înălțarea Domnului la cer și deschiderea tuturor lucrurilor, El a trimis Duhul Său cel Sfânt, ale cărui cuvinte predicatorii (apostolii și urmașii acestora), le-au trimis ca pe niște săgeți care au atins inimile ucenicilor, pentru ca ei să poată birui necredința. De aceea, calul alb este cuvântul Evangheliei predicat prin puterea Duhului Sfânt trimis în lume” (1).

Potrivit celor mai mulți comentatori ai „Apocalipsei”, calul alb simbolizează Biserica primară curată, așa cum a ieșit ea din mâna Domnului Iisus Christos și a apostolilor Săi. Calul alb din prima pecete corespunde exact perioadei Efes (31-100 d.Ch.) – prima dintre cele șapte epistole adresate Bisericii. Această Biserică „vrednică de dorit” s-a remarcat prin credincioșia și zelul ei în predicarea Evangheliei în întreaga lume cunoscută atunci.

Albul este asociat în Biblie întotdeauna cu curăția și neprihănirea Domnului Christos și a celor care Îl urmează. Astfel:

– Domnul Christos este înfățișat având capul și părul albe „ca lâna, ca zăpada” (vezi Apocalipsa 1,14).

– Cei mântuiți sunt văzuți purtând „haine albe” (vezi Apocalipsa 3,4.5.18).

– Cei douăzeci și patru de bătrâni sunt îmbrăcați tot în „haine albe” (vezi Apocalipsa 4,4).

– Martirilor din pecetea a cincea li se dă tot o „haină albă” (vezi Apocalipsa 6,11).

– Gloata fără număr a celor mântuiți este și ea îmbrăcată în „haine albe” (vezi Apocalipsa 7,9.13).

– Fiul omului este văzut venind pe un „nor alb” (vezi Apocalipsa 14,14).

– Tot El este înfățișat venind călare pe un „cal alb”, însoțit de oștile cerești călare pe „cai albi”, îmbrăcate în „in subțire, alb și curat” (vezi Apocalipsa 19,11.14).

– La judecata finală, Dumnezeu este văzut stând pe un „scaun de domnie mare și alb” (vezi Apocalipsa 20,11).

De aceea, interpretarea cea mai corectă a simbolului „calului alb” trebuie să ia în considerare toate aceste indicii biblice. „Calul alb” este Biserica curată, „vrednică de dorit „ (Efes), care într-un timp relativ scurt a reușit să cucerească pașnic cel mai dur dintre imperiile existente în istorie – Imperiul Roman. Și toate acestea doar prin predicarea Evangheliei curate, sub călăuzirea directă a Duhului Sfânt.

„Cel ce stă pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor ca să biruie” – Calul alb nu se conduce singur. Cel care îl conduce este călărețul, ceea ce ne învață că Biserica, oricât ar fi de curată, nu ar fi ajuns nicăieri cu predicarea Evangheliei dacă nu ar fi fost condusă de Domnul Christos și apostolii Săi.

Imaginea călărețului ce are în mâna sa un arc, iar pe cap poartă cununa biruitorului („stephanos”), este un simbol al triumfului Evangheliei imediat după înălțarea lui Christos la cer, în timpul apostolilor și urmașilor acestora. Este reluarea unei imagini profetice din Vechiul Testament în care profetul Habacuc scrie despre Domnul: „… Ai încălecat pe caii Tăi și Te-ai suit în carul Tău de biruință. Arcul Tău este dezvelit; blestemele sunt săgețile Cuvântului Tău…” (Habacuc 3,8.9).

Faptul că această coroană („stephanos”) este dată călărețului încă de la început simbolizează biruința garantată a celor care se înrolează în oastea Bisericii lui Christos. Când călărețul pornește „ca să biruie”, el deja este numit „biruitor”. Acest amănunt ne arată că Domnul Christos deja îl biruise pe marele vrăjmaș (Satana) prin moartea și învierea Sa. Era nevoie acum ca această biruință să fie completată cu predicarea Evangheliei în toată lumea.

Marșul triumfător al Evangheliei este zugrăvit în cartea Faptele Apostolilor, care demonstrează că nici foamea, nici lipsurile, nici persecuția nu au putut împiedica vestirea adevărului. Apostolii s-au consacrat total acestei misiuni. Doar într-o singură zi – Ziua Cincizecimii – ca urmare a revărsării Duhului Sfânt, au fost convertite trei mii de suflete.

Prin convertirea lui Saul, devenit apostolul Pavel, în Imperiul Roman au apărut mii de comunități creștine, din India până în Spania, din Africa până la Dunăre. Renunțând la toate avantajele unei vieți comode, după treizeci de ani de predicare a Evangheliei, Pavel moare la vârsta de 66 de ani, sub securea lui Nero. Și, asemenea lui, toți apostolii, cu excepția lui Ioan, și-au pecetluit lucrarea prin moartea de martir. Crucea biruia pretutindeni în lume.

Istoricul englez Edward Gibbon scrie în lucrarea sa „Declinul și căderea Imperiului Roman”: „Progresul și dezvoltarea creștinismului nu s-au limitat doar la Imperiul Roman, ci noua religie, în răstimpul unui secol, după moartea divinului ei autor, a ajuns în toate părțile lumii” (2).

Tot renumitul istoric afirmă că doar în Roma, Biserica creștină număra peste 50 000 de membri, în timp ce în Antiohia se găseau peste 100 000 de creștini, reprezentând a cincea parte din populație. Populația creștină din întregul imperiu ajunsese la peste cinci milioane de suflete.

La sfârșitul primului secol, comunitățile creștine înconjurau Mediterana, fiind prezente în Palestina, Siria, Asia Mică, Macedonia, Tracia, Iliria, Mesopotamia, Grecia, Cipru, Italia, Spania și Egipt. Scriitorii secolului al II-lea adaugă la această lista și Galia, Dacia (evanghelizată de apostolul Andrei), Sarmația și ținuturile până în Sciția, și chiar India, aceasta din urmă fiind evanghelizată de apostolul Toma.

Aceste date sunt confirmate de apostolul Pavel în scrierile sale. Astfel, în Romani 1,8, el afirmă: „Mai întâi mulțumesc Dumnezeului meu, prin Iisus Christos, pentru voi toți, căci credința voastră este vestită în toată lumea.” Iar în Epistola care Coloseni, același Pavel scrie despre Evanghelia care „a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer” (Coloseni 1,23).

Există și comentatori care dau o altă interpretare primei peceți. Billy Graham, de exemplu, consideră că cel care călărește pe calul alb nu este Domnul Christos, ci un înșelător care vrea să prindă în laț inimile oamenilor, dorind să fie considerat domn în locul lui Christos.

Alți comentatori văd în arcul purtat de călăreț un simbol al invaziei parților la frontierele răsăritene ale Imperiului Roman. Acești parți erau cei mai vestiți arcași ai Antichității, reprezentând o amenințare permanentă la granițele de răsărit ale imperiului. În anul 62 d.Ch., ei au obținut o mare victorie împotriva armatelor romane, iar Ioan ar fi avut în vedere această victorie atunci când a scris „Apocalipsa”.

Alți comentatori susțin că cel care călărește pe calul alb este Anticristul… Există multe alte interpretări fanteziste, însă cea mai plauzibilă este cea care afirmă că aici avem un simbol al Bisericii din primul secol creștin (31-100 d.Ch.), perioadă care corespunde epistolei către Efes, prima dintre cele șapte epistole trimise de Iisus, Martorul credincios, celor șapte biserici.

„Calul alb a trecut, purtându-l în galopul său pe călăreț în spate, în timp ce ecoul copitelor lui lovind pământul se aude până la noi, purtătorii de azi ai Evangheliei Împărăției și asigurându-ne că Evanghelia a biruit și va birui. De aici, încrederea noastră nezdruncinată în chemarea divină și în destinul slăvit al Evangheliei” (3).

sursa: https://www.loribalogh.ro/