Apocalipsa capitolul 1 – Împrejurările, locul și timpul în care au fost primite viziunile - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

Vers.9: „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea lui Iisus Christos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Iisus Christos.”

„Eu, Ioan, fratele vostru” – Felul în care autorul „Apocalipsei” se prezintă cititorilor săi dovedește faptul că el era o persoană foarte cunoscută între creștinii din Asia. Simplitatea exprimării ne întărește convingerea că autorul Apocalipsei este Ioan, ucenicul  arhicunoscut în bisericile vremii, iar nu un oarecare Ioan, prezbiterul, așa cum susțin unii comentatori ai Bibliei.

Nimic despre autoritatea ecleziastică a unui apostol care a fost martorul minunilor Domnului, nimic despre mândria așa-zișilor conducători ai Bisericii creștine de mai târziu… De la înălțimea celor aproape o sută de ani de experiență de viață și luptă a credinței, Ioan nu se considera decât un simplu frate al celor care împărtășesc aceeași credință cu el. Întâlnim aici, în această succintă prezentare a autorului, umilința, modestia și simplitatea care i-a caracterizat întotdeauna pe adevărații urmași ai lui Christos.

„Părtaș cu voi la necaz…” – Ioan ne introduce în atmosfera, împrejurările și locul în care a primit descoperirile divine. Atmosfera e redată prin cuvântul „necaz”. Biserica creștină a primului secol cunoștea ce este necazul, căci suferințele creștinilor nu erau nici puține, nici ușoare. Marele apostol Pavel era și el conștient că „în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Faptele apostolilor 14,22).

Deși trăim în Împărăția harului lui Dumnezeu și avem asigurarea mângâierii și călăuzirii Lui, lupta nu s-a încheiat încă și, până la revenirea Mântuitorului, necazurile nu vor lipsi din viața celor care vor să-L urmeze pe Domnul lor.

„Mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos” – Locul în care Ioan a primit descoperirile divine este o mică insula stâncoasă, numită Patmos – o insula făcând parte dintr-un grup de insule aflate în Marea Egee și situată la aproximativ cincizeci de mile distanță de Efes. De la nord la sud și de la est la vest, mica insula măsoară circa zece mile în partea cea mai întinsă a ei.

Patmos este o insulă stâncoasă, lipsită de vegetație, având o coastă foarte neregulată care, la data aceea, adăpostea mai multe porturi. Astăzi mai există un singur port, iar orașul se ridică la înălțime, pe un munte stâncos, ieșit direct din mare. La jumătatea distanței dintre munte și oraș, se află o grotă naturală în stâncă, unde se crede, conform tradiției creștine, că a fost scrisă Apocalipsa.

„Din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Iisus Christos” – De ce era Ioan exilat la venerabila vârstă de aproape o sută de ani? Unii susțin că Providența l-a călăuzit acolo pentru a primi descoperirile „Apocalipsei”. Alții spun că pentru a le predica ocnașilor a îngăduit Dumnezeu că Ioan să ajungă acolo. Adevăratul motiv al exilului însă ne este prezentat de însuși autorul „Apocalipsei”: din pricina predicării Evangheliei lui Christos.

Domițian, împăratul roman din vremea aceea, își propusese să distrugă noua credință apărută în imperiu și care se răspândea îngrijorător de repede pentru autoritățile romane.

Tradiția spune (dacă putem să-i dăm crezare!) că Domițian l-a chemat pe Ioan, conducătorul recunoscut al „sectei” creștine din imperiu, pentru a-l judeca. Fără nicio teamă, Ioan a apărat credința creștină în așa măsură încât toți au rămas fără replică. Înfuriat, Domițian a poruncit să fie aruncat într-un cazan cu ulei încins, dar Dumnezeu l-a salvat pe Ioan în mod miraculos. Neputincios, Domițian l-a trimis apoi în exil pe viață pe insula Patmos, sperând că acolo, între ocnași, să-și găsească sfârșitul cât mai repede.

Însă ceea ce trebuia să însemne pentru om o ușă definitiv închisă și zăvorâtă, pentru Dumnezeu a însemnat ocazia de a deschide cerul și a ne oferi grandioasele descoperiri ale „Apocalipsei”.

Vers.10: „În ziua Domnului eram în Duhul. Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe…”

Pe insula stâncoasă și neprimitoare, având în fața sa nesfârșitul apelor care îl despărțeau de frații de credință, Ioan primește o vizită. Și nu o vizită oarecare… În zi de Sabat, Ioan este vizitat de Însuși Domnul Sabatului. Venerabilul bătrân se afla într-o profundă comuniune cu Domnul său, în ziua în care Dumnezeu promisese omenirii, încă de la Creație, cele mai mari binecuvântări.

„Ziua Domnului” (gr. „Kuriake hemera”) – Expresia mai poate fi tradusă și „zi domnească” (de la „Kurios” – „Domn” și „hemera” – „ziua”), fiind unică pe paginile Scripturii.

Unii comentatori, între care se număra și Samuele Bacchiochi, în lucrarea sa „De la Sabat la duminică”, afirmă că „ziua Domnului” din „Apocalipsa” este echivalentul expresiei „ziua Domnului” din Vechiul Testament, înțelegând prin aceasta ziua finală, „Parusia”, ziua revenirii lui Christos. Acești comentatori susțin că Ioan se afla purtat în viziune în atmosfera acelei zile finale, ca și cum s-ar fi aflat într-o mașină a timpului. O astfel de interpretare nu e corectă din mai multe motive:

1) Atunci când „ziua Domnului” se referă la măreața zi finală, în limba greacă se folosește întotdeauna expresia „hemera ton Kurion” (vezi 1 Corinteni 5,5; 2 Corinteni 1,14; 1 Tesaloniceni 5,2; 2 Petru 3,10). În „Apocalipsa”, dimpotrivă, expresia „ziua Domnului” este redată în grecește printr-o altă formulă: „Kuriake hemera”.

2) Contextul în care Ioan folosește expresia „ziua Domnului” arată că el se referă la timpul în care a avut viziunea, nu la obiectul descoperirii. Ioan indică clar locul în care a primit viziunea – insula Patmos, motivul pentru care se găsea acolo – „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu”, precum și starea în care se afla în momentul primirii viziunii – „eram în Duhul”.

Prin urmare, este cât se poate de logic să tragem concluzia că și cel de-al patrulea amănunt, cel al timpului – „ziua Domnului” – să se refere la împrejurările în care a primit viziunea, nu la viziunea însăși.

Alți comentatori, cum este O. Cullman de exemplu, susțin că Ioan se afla în mijlocul unei comunități creștine adunate să se roage în momentul în care a primit viziunile „Apocalipsei”. Iar alții (W. Scott) susțin ideea că versetul 10 reprezintă prima referire la ziua întâi a săptămânii ca fiind ziua Domnului.

Aici începe marea controversă din lumea creștină. „Ziua Domnului” din Apocalipsa 1,10 se referă la duminica creștină sau la Sabatul dat omului de Creator încă de la Creație?

Apocalipsa 1,10 este principalul text biblic folosit de către cei care susțin ca duminica creștină își are originea în perioada apostolică. Expresia „Kuriake hemera” și formă ei prescurtată „Kuriake” sunt folosite des de către părinții bisericii, desemnând prima zi a săptămânii, ziua învierii Domnului. La fel, termenul se regăsește și în alte limbi: „domingo” (spaniolă), „dimanche” (franceză), „domenica” (italiană), „duminică” (română), el desemnând ziua învierii lui Iisus Christos.

Toate aceste interpretări sunt contrazise de câteva argumente:

Principiul metodei istorice de interpretare a Bibliei cere ca o afirmație a ei să fie interpretată pe baza unor dovezi anterioare sau contemporane cu ea, nicidecum prin date istorice dintr-o perioadă mai târzie. În cazul de față, prima referire la „ziua Domnului” ca fiind prima zi a săptămânii – duminica, o găsim de abia în a doua parte a secolului al doilea, în lucrarea apocrifă „Evanghelia după Petru”, în care ziua învierii Domnului Iisus este numită „ziua Domnului”.

Dat fiind faptul că Evanghelia lui Petru este datată cu aproximativ trei sferturi de veac după ce Ioan a scris „Apocalipsa”, aceasta nu poate fi adusă ca un argument în favoarea susținerii ca „ziua Domnului” ar însemna duminica, prima zi a săptămânii.

O interpretare mult mai logică a expresiei „ziua Domnului” este aceea care ține cont de dovezi anterioare scrierii „Apocalipsei”. Cărțile Vechiului Testament reprezintă o astfel de sursă.

Astfel, Geneza 2,3 ne spune că, la Creație, Dumnezeu a binecuvântat și sfințit ziua a șaptea – Sabatul; Exodul  20,11 ne arată că Sabatul a fost instituit de Dumnezeu ca un memorial al Creației; Isaia 58,13 ne spune că Dumnezeu consideră Sabatul zilei a șaptea drept „ziua Mea cea sfântă”, iar Marcu 2,28 ne asigură că Însuși Mântuitorul S-a declarat pe Sine ca fiind „Domn al Sabatului”.

Luând în considerare aceste dovezi anterioare scrierii „Apocalipsei”, expresia „ziua Domnului” nu poate fi interpretată altfel decât ca referindu-se la Sabatul zilei a șaptea – sâmbăta.

Jean Vuilleumier, autorul unei explicații a „Apocalipsei”, observă că, deși Evanghelia lui Ioan a fost scrisă aproximativ în aceeași perioadă cu „Apocalipsa”, Ioan nu dă niciun titlu zilei întâi a săptămânii, pe care o amintește de două ori, în timp ce ziua a șaptea e numită Sabat – zi de odihnă.

„Prima amintire a duminicii ca „ziua Domnului” se găsește în Apocalipsa apocrifă a lui Petru, care datează de prin anul 150 d.Ch. Fragmente din această Apocalipsa, regăsite, au fost publicate de profesorul Ad. Lods în L’Evangile et l’Apocalipse de Pierre, Paris, 1893, pag. 21.23.39.75. Autorul spune că numai lipsa de bun simt istoric și literar face să se transporte în timpul lui Ioan expresii ca cea de duminică” (1).

Unii comentatori susțin că expresia „Kuriake hemera” se referă la o zi imperială păgână. Însă e greu de crezut că Ioan s-a referit la o zi imperială, păgână, ca fiind „ziua Domnului”, la data la care creștinii erau aspru persecutați. Scriind „Apocalipsa” spre sfârșitul primului secol, Ioan ne oferă aprobarea apostolică pentru păzirea singurei zile care poate fi numită „ziua Domnului” – ziua a șaptea a săptămânii, contrazicând astfel teoria susținută de unii creștini potrivit căreia toate zilele sunt la fel.

sursa: https://www.loribalogh.ro/