Anul 457 î.Ch. și decretul de rezidire a Ierusalimului - Profetii biblice

Categoria: Profetii biblice

„Să știi dar și să înțelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de sasezecișidouă de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare”

(Daniel 9,25)

     Cea mai lungă perioadă profetică pe care o putem găsi pe paginile Scripturii este cea din Daniel 8,14: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți, apoi Sfântul Locaș va fi curățit.” În profeție ni se specifică perioada de 2300 de zile profetice, care echivalează în viața reală cu 2300 de ani, însă nu ni se indică punctul de plecare al acestei perioade.

Clarificarea vine însă în capitolul următor al cărții, când îngerul revine prezentându-i lui Daniel o altă profeție, de data aceasta privind poporul Israel: profeția celor 70 de săptămâni, adică a celor 490 de ani de har pentru poporul ales.

De data aceasta, punctul de plecare al celor 70 de săptămâni este bine stabilit: darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului. Din studiul celor două profeții (cele 2300 de zile și cele 70 de săptămâni – Daniel capitolele 8 și 9), reiese că cele două perioade profetice au același punct de plecare, dat fiind faptul că profeția celor 70 de săptămâni este inclusă în cea despre cele 2300 de zile (pentru detalii, vezi articolul postat la adresa: http://www.loribalogh.ro/2010/11/apocalipsa-vechiului-testament-cele-70-de-saptamani-18/ ).

Așadar, lunga perioadă de 2300 de ani începe odată cu porunca pentru rezidirea Ierusalimului. Istoria consemnează trei decrete date de împărații persani cu privire la repatrierea evreilor aflați în robie. Primul decret a fost cel al lui Cirus, în anul 536 î.Ch., redat în Ezra cap. 1, exact la 70 de ani de la începutul robiei (606‑536 î.Ch.) și conform profeției din Ieremia 25,11.12. Însă decretul lui Cirus nu prevedea reconstrucția Ierusalimului, ci doar a templului.

Al doilea decret a fost dat de Darius în anul 519 î.Ch., redat în Ezra cap. 6. Dar nici acest decret nu se referea la rezidirea Ierusalimului, ci doar a templului.

Al treilea decret, cel al lui Artaxerxes Longimanus, dat în anul 457 î.Ch. și amintit în Ezra cap. 7, este singurul care se referea la reconstrucția Ierusalimului. Pentru acest fapt, el reprezintă punctul de plecare al marii perioade profetice de 2300 de ani, care se întinde până în anul 1844, anul în care în cer urma să înceapă judecata preadventă și curățarea sanctuarului ceresc.

Anul 457 î.Ch. este însă contestat de unii critici ai Bibliei. Aceștia se leagă de faptul că Ezra cap.7 nu specifică clar faptul că decretul lui Artaxerxes se referă la reconstrucția zidurilor Ierusalimului. Implicațiile acestei controverse sunt uriașe. Dacă anul 457 î.Ch. nu reprezintă punctul de plecare al celor două perioade profetice: cea de 70 de săptămâni din Daniel 9,24‑27 și cea de 2300 de zile din Daniel 8,14, atunci profeții importante, ca cele legate de venirea lui Mesia și începutul judecății preadvente ar deveni discutabile.

Să revenim la decretul lui Artaxerxes Longimanus din anul 457 î.Ch., așa cum este redat în Ezra cap. 7. Aici avem de-a face cu un document oficial care trebuie studiat cu ochiul specialistului, pentru a observa cele mai mici detalii. Într-adevăr, în aparență nu se amintește nimic în acest edict despre restaurarea Ierusalimului. În cea mai mare parte a lui decretul se referă la restabilirea vieții religioase a poporului iudeu, cuprinzând porunci precise cu privire la jertfe, uneltele templului și scutirea de bir pentru preoții și slujitorii lui.

Există însă un detaliu care nu trebuie trecut cu vederea – versetul 25: „Și tu, Ezra, după înțelepciunea lui Dumnezeu pe care o ai, pune judecători și dregători care să facă dreptate la tot poporul de dincolo de Râu, tuturor celor ce cunosc legile Dumnezeului tău, și fă-le cunoscut celor ce nu le cunosc.”

De data aceasta, decretul lui Artaxerxes nu se referă doar la restaurarea vieții religioase, ci la restaurarea statului iudeu. Numirea de judecători și dregători în Ierusalim presupune restaurarea unor instituții ale statului esențiale pentru funcționarea lui. Or acești înalți funcționari de stat aveau nevoie de sedii în care să lucreze. Nimeni nu-și imaginează că instituțiile statului ar putea funcționa în mijlocul unor ruine, într-o capitală ale cărei ziduri sunt dărâmate. Așadar, restaurarea unor instituții ale statului evreu implică în mod logic și reconstrucția capitalei, cu sediile corespunzătoare și cu zidul protector necesar.

Unii critici nu sunt de acord cu acest argument implicit, cerând argumente explicite cu privire la decretul lui Artaxerxes. Biblia ne oferă și aceste argumente explicite. Se ridică întrebarea: După ce a fost dat decretul din anul 457 î.Ch., a fost realizată reconstrucția Ierusalimului? Rugăciunea lui Ezra din cap.9 ne răspunde la întrebare:

„Și totuși, Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat de noi, lăsându-ne câțiva oameni scăpați și dându-ne un adăpost în locul Lui cel sfânt, ca să ne lumineze ochii și să ne dea puțină răsuflare în mijlocul robiei noastre. Căci suntem robi, dar Dumnezeu nu ne-a părăsit în robia noastră. A îndreptat spre noi bunăvoința împăraților perșilor și ei ne-au dat o nouă putere de viață ca să putem zidi casa Dumnezeului nostru și să-i dregem dărâmăturile, făcându-ne astfel rost de un loc de adăpost în Iuda și la Ierusalim.” (Ezra 9,8.9)

Ce putem înțelege din sintagma „un loc de adăpost în Iuda și în Ierusalim”? O grămadă de ruine arse nu pot oferi adăpost unui popor repatriat, însă o capitală reconstruită poate deveni un loc de adăpost pentru un popor.

De altfel, textul original spune: „le-a dat ziduri”, acolo unde Dumitru Cornilescu a tradus: „făcându-ne astfel rost de un loc de adăpost”. Traducerea „Fidela” a Bibliei în limba română redă astfel ultima parte a vers.9: „… ca să ridicăm casa Dumnezeului nostru și să reparăm pustiirile ei și să ne dea un zid în Iuda și în Ierusalim.”

Este evident că decretul lui Artaxerxes Longimanus nu se limita doar la restaurarea templului, ci la restaurarea întregului stat evreu, cu instituțiile sale și cu o capitală care trebuia să adăpostească aceste instituții.

Dar poate un argument și mai convingător în acest sens este cel din Ezra cap.4, în care preotul și cărturarul Ezra amintește de piedicile pe care le-au pus vrăjmașii iudeilor cu privire la reconstrucția Ierusalimului după ce fusese dat decretul lui Artaxerxes:

     „Iată cuprinsul scrisorii pe care au trimis-o împăratului Artaxerxes: „Robii tăi, oamenii de dincoace de Râu și așa mai departe… Să știe împăratul că iudeii plecați de la tine și veniți printre noi la Ierusalim zidesc din nou cetatea aceea răzvrătită și rea, îi ridică zidurile și-i dreg temeliile. Să știe dar împăratul că, dacă se va zidi cetatea aceea și se vor ridica zidurile, nu vor mai plăti nici bir, nici dare, nici drept de trecere, și visteria împărătească va suferi din pricina aceasta…” (Ezra 4,11‑13).

Așadar, ce reiese din reclamația vrăjmașilor iudeilor făcută la curtea împărătească? Reiese că în urma decretului dat de Artaxerxes iudeii au început rezidirea Ierusalimului, nu doar a templului.

La 13 ani de la sosirea lui Ezra în Ierusalim, Neemia, care se afla în slujba lui Artaxerxes în calitate de paharnic, află de la un tovarăș întors din Iudeea că zidurile Ierusalimului erau dărâmate și arse (vezi Neemia 1,1‑3). Reacția sa de uimire și durere nu poate fi explicată dacă ar fi fost vorba de zidurile Ierusalimului dărâmate de Nebucadnețar cu mai bine de un secol și jumătate în urmă.

El știa că, în urma decretului lui Artaxerxes, zidurile Ierusalimului fuseseră reconstruite sub conducerea lui Ezra și totuși, prin intervenția vrăjmașilor iudeilor, acestea au fost din nou dărâmate, iar porțile arse. În anul 444 î.Ch., Neemia primește permisiunea din partea lui Artaxerxes de a merge la Ierusalim și a reconstrui zidurile lui (vezi Neemia 2,7.8).

Toate aceste dovezi arăta că decretul din anul 457 î.Ch. este cel care viza restaurarea Ierusalimului și a statului iudeu, în ciuda piedicilor ulterioare prin care Satana a încercat să zădărnicească aplicarea lui.

Așadar, anul 457 î.Ch. este punctul de plecare al celor două mari perioade profetice: cele 70 de săptămâni și cele 2300 de zile.

sursa: https://www.loribalogh.ro/