"Sfințire: Ce înseamnă și cum o pot primi și eu?"

Categorie: Sfintenie

Tu ești chemat să ai parte de natura lui Hristos!

7 minute · Helen Simons

O transformare radicală

Scripturile spun răspicat că sfințirea este vitală pentru creșterea și dezvoltarea vieții unui creștin. Nu este nicio îndoială că Dumnezeu dorește ca și noi să avem parte din asta, după cum citim în 2 Tesaloniceni 2:13-14: „… De la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos.” Trebuie să fie și un motiv convingător din partea noastră ca să putem primi parte la sfințire – bazat pe cuvintele din Evrei 12:14: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”

Dar ce este sfințirea, mai exact?

Sfințirea provine din cuvântul sfânt și, cu siguranță, nu devenim sfinți peste noapte. De fapt, este nevoie să ia loc o schimbare drastică ca noi să ne schimbăm – din felul și natura din care suntem născuți în a deveni sfinți, așa cum El este Sfânt. (1 Petru 1:15-16). O transformare radicală este necesară iar ea implică un proces pe toată durata vieții. Acest proces se numește sfințire.

Biruință peste tot păcatul conștient

Viața creștină începe cu reconciliere. Dacă ne căim cu adevărat de păcatele din trecut, Dumnezeu ne iartă în numele lui Isus. Aceasta este o experiență minunată, dar curând descoperim că suntem mai departe ispitiți să păcătuim și că trebuie să luptăm ca să-l biruim. Prin puterea Duhului Sfânt și prin credincioșie în această bătălie, putem cu adevărat să ajungem la o viață de biruință asupra la tot păcatul conștient – adică tot ce înseamnă gânduri, atitudine și acțiuni despre care știm că sunt rele în momentul ispitei.

Citim în Romani 6:22: „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.” Suntem liberi să nu mai păcătuim!

Biruință peste tot păcatul inconștient

Dar când venim în fața lui Dumnezeu ca să slujim, facem o nouă descoperire! Deși am fost eliberați de păcat – eliberați de păcătuirea conștientă – încă mai avem păcat în fire, iar apostolul Ioan evidențiază acest aspect foarte bine, fără loc de dubiu: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” 1 Ioan 1:8. Firea noastră, natura noastră umană, este plină de tendințe de a păcătui și noi nu conștientizăm asta până nu ne lovim de ele în momentul ispitei, sau Duhul Sfânt aruncă lumină asupra lor. Deci, vedem clar diferența dintre „a comite păcat în mod conștient” și „a avea păcat în fire.”

Fructele cresc din semințe. Ca „rodul sfințeniei” să crească, sămânța vieții noastre – voia noastră proprie – trebuie să fie semănată – adică trebuie pusă în pământ ca să moară. „Adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” Ioan 12:24. Apostolul Pavel clarifică în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Ne urâm propriul nostru „EU” di nfire – voia noastră proprie? Dacă da, atunci dorim să o semănăm în moarte, ca viața nouă să crească.

Spus mai simplu, biruința peste păcat are de-a face cu a birui poftele păcătoase din firea noastră descoperite în momentul ispitei. dar sfințirea unui ucenic nu se oprește acolo. Sfințirea continuă cu procesul de a trata păcatul care ni se descoperă după ce am făcut sau spus ceva rău – acesta este păcatul care se agață atât de ușor de noi, deși am avut cele mai bune intenții sau am făcut o faptă bună. Și acest păcat trebuie omorât (judecat și respins de mintea mea conștientă) ca roadele sfințeniei să crească.

Păcatul care „ne urmărește”

Scrie în Psalmul 119:105, „Cuvântul tău este ca o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe calea mea.” În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, și prin poruncile Duhului Sfânt, putem să vedem păcatul din natura noastră care vine odată cu binele pe care vrem să-l facem. Un ton dur, cuvinte nemiloase sau un comentariu necugetat a ieșit din gură tocmai când ne hotărâsem să arătăm bunătate sau să ajutăm o persoană în nevoie. Am făcut ce am urât și nu am văzut acel lucru până când nu l-am înfăptuit. Acestea sunt fapte la care Pavel face referire în Romani 8:13 – „faptele trupului.” „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” 1 Ioan 1:7.

Puțin câte puțin, umblând în lumină (fiind de acord cu judecata lui Dumnezeu peste păcatul nostru și fiind ascultători să omorâm acele lucruri care ni se descoperă), păcatul este curățat. (Romani 8:13). Atunci virtuțile lui Hristos, viața și caracteristicile Lui, pot crește, iar noi suntem transformați în imaginea Lui tot mai mult! Aceasta este o nădejde fantastică și realistică pentru fiecare creștin care dorește transformare.

O natură nouă: Virtuțile lui Hristos

Natura noastră umană cu toate tendințele nenorocite este orice dar nu divină!Dar nădejdea evangheliei este clară: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” 2 Petru 1:3-4.

Dumnezeu este enorm de interesat să ne ajute să înaintăm pe această cale a sfințeniei. Partea noastră este să o vrem, să recunoaștem nevoia noastră pentru ea, și să înaintăm în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, în credința că „Cel care a început această lucrare în [noi], o va termina până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6.4

sursa: https://crestinismactiv.ro/