„Și să-L cunosc pe El...” - Filipeni 3:10

„Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, ... ” (Fil. 3:10)

Există în această scurtă frază enunțată esența crezului, definiția creștinului. În Epistola către Filipeni Apostolul Pavel își prezintă biografia: evreu beniamit, fariseu plin de râvnă, neprihănit după Legea lui Moise, și pe deasupra, prigonitor al Bisericii. Pavel spune însă: „... acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu.” (Filipeni 3:8) Viața, religia, mântuirea este despre Hristos, mai precis, despre cunoașterea lui Isus Hristos și identificarea cu El. Vă propun să desfacem această frază mare, încercând să-i înțelegem esența.

„SĂ-L CUNOSC PE EL... ”, spune Pavel. Biblia ne sugerează că există mai multe feluri de a-L cunoaște pe Hristos. Omul lui Dumnezeu scrie corintenilor: „... chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta”. (2Corinteni 5:16) După cum credința poate fi de mai multe feluri, tot așa și cunoașterea lui Hristos. Bunăoară, într-un fel L-au cunoscut apostolii pe Domnul, chiar și între ei au fost diferențe în cunoașterea Lui, în alt mod L-au cunoscut Pilat și Marii Preoți. Trebuie spus din capul locului, posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe Fiul Său este un miracol, posibil prin inițiativa suverană a Celui Prea Înalt. Sigur, apostolii și unii din generația aceea au avut posibilitatea unică de a-L cunoaște pe Fiul lui Dumnezeu prin vedere. Astăzi cunoașterea lui Hristos este Cuvânt și prin credință. Harul este însă același, poate chiar mai mare pentru cei din urmă, căci este scris: „Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”. (Ioan 20:29) Mijloacele cunoașterii lui Hristos astăzi sunt Cuvântul lui Dumnezeu, iluminarea Duhului Sfânt, experiențele vieții. Credința este resortul, legătura dintre sufletul omului și revelația lui Hristos. Este un imens har să-L cunoști personal pe Domnul, să fi luminat și condus de El, să-L vezi la lucru în viața ta și în viețile altora.

„SĂ-L CUNOSC PE EL ȘI PUTEREA ÎNVIERII LUI... ”, spune Pavel. Dați-mi voie să întreb: „Cât este puterea fiecăruia din noi? ... Dacă ai fi de pildă halterofil; cât ai putea ridica? ... Dar puterea noastră de influență? ... Dacă, de pildă, ai iniția o mișcare politică, sindicală, sau religioasă, câți ai convinge să te asculte și să te urmeze~_?"&~Dumnezeu ne provoacă: „Ridicați-vă ochii în sus, și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El cheamă pe toate pe nume; așa de mare e puterea și tăria Lui, că una nu lipsește.” (Isaia 40:26) Apostolul amintește de puterea învierii Domnului Isus. Omul, bravează toată viața, în fața morții însă cedează. Cât de tari suntem se vede în fața unui sicriu. Domnul care le-a făcut și le ține în ființă pe toate, are puterea să se dezbrace pe Sine și să devină un embrion în pântecele unei femei, să se urce de bunăvoie și nesilit de nimeni pe blestemata cruce, să coboare în locuința morților pentru a se ridica de acolo după trei zile, și nu singur... Dar câte nu am putea spune despre milioanele de învieri spirituale produse de Domnul! ...

„SĂ-L CUNOSC PE EL ȘI PUTEREA ÎNVIERII LUI ȘI PĂRTĂȘIA SUFERINȚELOR LUI... ”, spune Pavel. Suferințele lui Hristos sunt ceva diferit de suferințele comune. Isus de la venirea pe lume a fost alergat; Isus a suferit asemeni filozofului neînțeles de nimeni; Isus a deplâns la mormântul lui Lazăr dramele umanității; Isus a ținut gura închisă atunci când i-au fost imputate rele pe care nu El le-a făcut; Isus a suferit tragedia despărțirii de Tatăl pe Cruce... . Orice om are parte de suferințe, dar când hotărăști să-L urmezi pe Hristos îți asumi conștient o anumită doză de suferințe din suferințele Fiului lui Dumnezeu. Apostolul Pavel în biografia lui din Epistola către Filipeni, biografie care devine mărturisirea lui de credință, spune: „Să-L cunosc pe El și putera învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți”.

C. A. Coates, autor britanic de imnuri creștine din secolul al XIX-lea, spune: „Cunoașterea lui Cristos în slavă a fost dorința supremă a inimii lui Pavel. Or, această dorință nu putea exista fără să fi produs și dorul nestins de a fi cu El acolo unde se află Cristos. De aici urmează că inima care arde de dor pentru Domnul se îndreaptă instinctiv spre cărarea prin care El a atins acel loc din slavă, dorind din răsputeri să i se alăture prin aceeași cărare pe care a pășit și El. Inima întreabă: „Cum a ajuns El la acea slavă? Oare prin înviere? Dar oare învierea Sa n-a fost precedată de suferințe și moarte?" La care inima răspunde: „Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să mă alătur Lui, în slava învierii, prin aceeași cale care L-a dus pe El acolo”. Acesta e duhul de martir. Pavel dorea să pășească cu pași de martir pe cărarea suferințelor și a morții, pentru ca să ajungă la înviere și la slavă prin aceeași cale pe care a ajuns acolo și Binecuvântatul (Mântuitor), care i-a câștigat inima”.