Și pentru tine a plâns Isus!

Și pentru tine a plâns Isus!

Luca 19:41-44

„Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea,

și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.

Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura, și te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată. “

Mulțimea de oameni, care ieșise în întâmpinarea Domnului Isus pe drumul spre Ierusalim, Îl aclama, se bucura și se veselea, dar El plângea cu suspine, ( conform traducerii grecești: klaiō), fiindcă Domnul Isus știa că numai după câteva zile, aceeași mulțime Îl va conduce spre moarte. Întreg poporul sărbătorea intrarea în cetate a „unui” eliberator politic, dar a refuzat pe Cel „care putea să le dea pacea cu adevărat”.

Domnul Dumnezeu lăsase o vreme de cercetare peste poporul Său, dar, în loc de pocăință, Domnul Isus a găsit în poporul acesta răutate, ură, respingere totală. De aceea El a plâns cu amar, nu pentru crucea care I se pregătea, ci pentru sufletele care pierdeau ultima șansă de mântuire.

Domnul Isus nu a plâns pentru Sine și nici nu S-a plâns de relele tratamente primite din partea oamenilor în mijlocul cărora venise să-i salveze. El a plâns pentru cei nemântuiți. „Când s-a apropiat de cetate… a plâns pentru ea”.

În loc să Se bucure de aclamațiile mulțimii, Domnul a văzut, dincolo de aparențe, ura drăcească crescând în inima fiecăruia.

Fiind Fiul lui Dumnezeu, El cunoștea tragedia iminentă, respingerea care va urma din partea acestei mulțimi și distrugerea totală a Templului și a cetății, din pricina faptului că nu L-au primit ca Mântuitor.

Cu toate acestea, Domnul Isus nu a condamnat Ierusalimul cu mânie, așa cum a făcut spre exemplu Titus peste aproximativ șaptezeci de ani, ci I s-a frânt inima și a vărsat lacrimi cunoscând împietrirea inimii acestui popor încăpățânat.

Până în zilele noastre și cât timp mai este har de la Dumnezeu, mântuirea oamenilor este posibilă doar prin credința în jertfa Domnului Isus, la Golgota, după cum spune apostolul în Faptele Apostolilor 4:12: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți. “

Prin urmare, jertfa Domnului Isus la Calvar încă mai este valabilă pentru oricine crede și dorește viața veșnică.

În vremea aceasta Domnul Dumnezeu iți aduce aminte chiar și ție, prieten drag, de „cercetarea” pe care ți-a făcut-o de atâtea ori chemându-te la pocăință, dar nu ai vrut să primești darul mântuirii. Vine ceasul însă când îți vei da seama de greșeala pe care ai făcut-o neprimindu-l pe Isus ca Mântuitor, dar va fi prea târziu, tot așa cum pentru Ierusalim a fost prea târziu!

Ramurile de finic, hainele așternute înaintea Împăratului, ovațiile și toată manifestarea de sărbătoare a poporului nu l-a dus spre mântuire, tot așa cum facerea de bine, sau milostenia, fără credință în Isus ca Domn, nu ajută la mântuirea sufletului și salvarea de la moarte veșnică.

Marcu scrie în Evanghelia sa în 16:16 „Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.”

Plânsul cu amar și lacrimile vărsate de Mântuitorul nu arată slăbiciune din partea Lui, ci compasiune profundă și durerea pentru consecințele păcatului și ale respingerii cercetării din partea lui Dumnezeu.

Versetul 42: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi…”

Isus a plâns fiindcă a văzut orbirea spirituală a poporului care nu a recunoscut „vremea cercetării” și a refuzat pacea pe care putea să i-o dea numai Domnul păcii, Isus Cristos.

În timp ce, în aparență, oamenii se bucurau și se veseleau, Domnul a cunoscut realitatea tragică a inimilor lor și viitorul sumbru al cetății.

Scriptura menționează o altă împrejurare în care Domnul Isus a plâns: la mormântul lui Lazar (Ioan 11:35). În fața mormântului prietenului Său, înconjurat de cele două surori ale mortului și de mulți „curioși”, Domnul Isus știa că îl va învia pe Lazăr (pentru că El este învierea și viața); dar Isus a plâns pentru a fi alături de durerea Mariei și a Martei, și în același timp, a plâns pentru necredința celor din jurul Său.

Însă, acum când intra în Ierusalim, într-o atmosferă complet diferită, când mulțimile Îl aclamau, ar fi trebuit ca Domnul Isus să fie fericit, să primească laudele; și eventual, lacrimile vărsate să fi fost de bucurie.

Plânsul Său dovedește și astăzi dragostea nemărginită pentru oamenii care pier în păcatele lor și nu vor să-L primească pe El, Mielul jertfit de Tatăl, ca Mântuitor. El nu simulează durerea sufletească, El o trăiește, simte durerea și nu plânge în deznădejde sau neputință, ci din pricina împietririi oamenilor.

Acest lucru ne arată importanța deschiderii inimii pentru a profita de oportunitățile divine și de mântuirea arătată prin jertfa Domnului Isus, înainte ca „vremea cercetării” să treacă.

Nici astăzi Domnul Isus nu este indiferent sau nepăsător față de făptura mâinilor Sale. El vede starea în care a ajuns omul, nepăsător față de o mântuire așa de mare, și sfârșitul care îl așteaptă. Lucrul acesta Îl îndurerează pe Fiul lui Dumnezeu care a vărsat lacrimi pentru cei ce L-au lepădat.

Gândește-te, prieten drag, la faptul că atunci Isus a plâns pentru Ierusalim și neamul lui Israel. Dar astăzi plânge pentru tine, pentru că te vrea mântuit! Fii gata în ziua cercetării tale să-L primești în inimă, spre fericirea ta și spre bucuria Lui.

Nu uita: vremea cercetării are zilele numărate și nu știi care este ultima dintre ele, de aceea te îndemn să nu ratezi ocazia: dacă astăzi auzi glasul Domnului, nu-ți împietri inima; predă-o de urgență Mântuitorului și bucuria ta va fi, pentru veșnicie, deplină în El.