Eroi ai credinței

Eroi ai credinței

Geneza 6:8-22(14,15, 16,22)

„Fă-ți o corabie din lemn de gofer; corabia aceasta s-o împarți în cămăruțe, și s-o tencuiești cu smoală pe dinăuntru și pe dinafară.

Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coți lungime, cincizeci de coți în lățime și treizeci de coți în înălțime.

Să faci corăbiei o fereastră sus, lată de un cot; ușa s-o pui în laturea corăbiei; și să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc și altul sus.

Așa a și făcut Noe; a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu.”

Umblarea omului cu Dumnezeu, înseamnă: ascultare, înfăptuire și închinare cu mulțumire.

În vremea aceasta pe care noi o traversăm prin harul lui Dumnezeu, când nu avem crize financiare, nu sunt crize sociale, nu ducem lipsă de predicatori, nici de cântăreți, avem liniște și pace în țară, dar ce ne lipsește este umblarea cu Dumnezeu în fiecare zi.

Cuvântul sfânt spune că cei bătrâni trebuie să fie plini de suc și verzi și tinerii să fie ca vulturii care zboară spre înălțimi și împreună să alcătuiască trupul tainic al Domnului.

Oare așa arată Biserica zilelor noastre?

Dorința lui Dumnezeu este aceasta: să găsească oameni, tineri și bătrâni, bărbați și femei, fete și băieți care să umble în toate zilele de mână cu El și în boală și în sănătate, și în bucurie și în necaz și în închinare și în laudă.

Pentru că umblarea cu Dumnezeu nu este o preumblare de duminică, sau o plimbare de joi seara, ci umblarea cu Dumnezeu, este o viață trăită în acord cu principiile lui Dumnezeu.

Astăzi, din nou vorbim despre eroi, dar nu așa cum vorbește lumea care pentru eroii ei înalță monumente, le pune coroane de flori, le aduce elogii, sau le dedică Ode.

Noi nu vorbim despre eroi martiri, sau despre moartea lor, ci vorbim despre umblarea lor cu Dumnezeu și despre viața lor dedicată Împărăției cerești.

Psalmul 115:17-18 „Nu morții laudă pe Domnul și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii, ci noi, noi vom binecuvânta pe Domnul de acum și până în veac…”

Vorbim despre eroi vii, pentru că din viața lor de credință noi trebuie să învățăm să umblăm cu Dumnezeu, în fiecare zi!

Astfel am învățat până acum de la Abel să aducem jertfe plăcute lui Dumnezeu, de la Enoh am învățat să umblăm cu Dumnezeu, iar de la Noe învățăm ascultarea și închinarea…

A umbla cu Dumnezeu nu înseamnă a avea din când în când câte o experiență cu El; nu înseamnă că atunci când ai o problemă mai deosebită să strigi către El și Domnul să-ți răspundă, ci înseamnă să ai o relație de prietenie intimă, să Îl iubești din tot sufletul tău, să-L porți în inima ta și în gândul tău mereu.

Umblarea cu Dumnezeu este diferită de o plimbare într-o duminică, sau într-o altă zi din săptămână când îți faci timp pentru El.

Pentru Dumnezeu nu trebuie să-ți faci timp din când în când, ci Dumnezeu trebuie să-ți ocupe tot timpul!

Umblarea cu Dumnezeu înseamnă să calci pe urmele Sale, nu trei sute de ani ca și Enoh, ci douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, 365 de zile pe an și nu unul, nici doi ani, ci toată viața.

A umbla cu Dumnezeu înseamnă să nu lipsești niciodată din carul biruinței Sale și înseamnă să te rogi neîncetat, să-L proslăvești și să-I aduci ca jertfă trupul viu, mulțumiri și laude în fiecare zi.

Însă cine face doar o plimbare cu Dumnezeu, merge din când în când la întâlnirea cu El, iar în restul zilelor umblă după foloasele lui, face ceea ce face lumea, se îmbracă așa cum se îmbracă lumea, vorbește așa cum vorbește lumea…

Domnul Dumnezeu nu dorește să facă plimbări cu noi, ci dorește până la sacrificiu, să umblăm cu El în fiecare zi.

Nu întâmplător L-a dat pe Fiul Său la moarte, ci tocmai ca să-L primim ca Domn și Mântuitor și să umblăm cu El, să ascultăm de El, să ne închinăm înaintea Lui cu laude și mulțumiri în fiecare zi.

Se pare că atunci când Enoh l-a născut pe Metusala, la 65 de ani, a avut o revelație din partea lui Dumnezeu, care i-a spus: Metusala, fiul care ți s-a născut, va muri și atunci Dumnezeu se va judeca cu omul printr-un potop. Din ziua aceea, Enoh a început să umble cu Dumnezeu din treaptă în treaptă, tot mai sus, până când a ajuns la poarta cerului și Domnul i-a zis: acum intră în Casa Mea. Și Enoh nu s-a mai văzut, pentru că a rămas în cer cu Dumnezeu.

Acesta este scopul umblării noastre cu Dumnezeu: să ajungem într-o zi acasă la El.

Dar ce zic eu, amintind despre oamenii care au umblat cu Dumnezeu în vechime, pentru că nu mi-ar ajunge o viață să vorbesc despre fiecare credincios care l-a cunoscut pe Domnul Isus Cristos, ca Mântuitor și care a umblat în frica Domnului, prin valea adâncă a „Plângerii” și chiar prin cea a „Morții” cu Dumnezeu și a devenit astfel un erou al credinței!

Însuși Domnul Isus, Mântuitorul, față în față cu Toma, la o săptămână de la înviere, îi spune: Tomo, „Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”. Ei sunt eroii credinței!

Parcă văd tabloul acesta, când într-o zi specială, într-o zi când Eroul eroilor, Domnul Isus Cristos, Cel ce a luptat și a biruit lumea, va sta la capătul „scării” împreună cu cerul întreg, îmbrăcat în haine de sărbătoare, Î-și va primi eroii acasă, întâmpinându-i cu cea mai frumoasă cântare:

/„Eroii slavei, vin acum acasă/

/Au biruit în marele necaz/

/Și ei vor sta cu Domnul lor la masă, /

/El le va șterge lacrima de pe obraz”. /

În curând, lucrul acesta se va întâmpla!

Cu gândul acesta merită să umbli în fiecare zi cu Dumnezeu, ca și Enoh, ca și Ilie, ca și Noe.

Foarte interesant este de observat faptul că, după ce Duhul Domnului enumeră într-o listă specială eroii credinței (Evrei 11), pentru ca să ne fie nouă exemple de umblare cu Dumnezeu, brusc în versetul șase se oprește și parcă, trăgându-Și sufletul spune: Înțelegeți voi că: „fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu? Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cel ce-L caută.”

Credința este „Calea lui Dumnezeu”, cu două sensuri: unul este sensul pe care Dumnezeu din cer coboară spre om și celălalt este sensul pe care omul urcă spre Dumnezeu.

Eroii credinței au cunoscut întotdeauna calea aceasta, au mers pe ea și s-au întâlnit cu Dumnezeu!

De aceea, Duhul Domnului, convins că am înțeles fiecare dintre noi că numai prin credință putem să umblăm și să ne apropiem de Dumnezeu, continuă în versetul șapte și ne arată încă un erou care a umblat cu Dumnezeu și biruit greul, a biruit ispitele și primind mila lui Dumnezeu a fost salvat, mântuit: Noe.

„Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, și plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință.”

De aici tragem o primă concluzie și anume că, moștenirea în cer nu se cumpără cu bani. Poți să-ți dai toată averea la săraci, sau să faci o mie de milostenii ca să ai răsplată pe pământ.

Dar Împărăția cerului se moștenește prin credința în Domnul Isus și umblarea cu El zi de zi.

Așa cum a umblat și Noe. El a ascultat de Dumnezeu, L-a crezut, s-a pregătit pentru salvare și apoi, vom vedea, s-a închinat cu mulțumire, aducând jertfe de bun miros!

De la facerea pământului, până în vremea lui Noe, nu plouase niciodată, ci în fiecare dimineață se ridica o rouă binecuvântată care uda pământul.

Dar, ca să înțelegem de ce Domnul Dumnezeu a osândit lumea prin Noe și prin potop, trebuie să mergem puțin mai sus în Scriptură, unde vom observa că satan a reușit împreună cu îngerii căzuți să pervertească omul pe care Dumnezeu îl crease după chipul și asemănarea Sa.

Satan, folosindu-se de „Fii lui Dumnezeu”, sau de îngerii căzuți, a încercat să nimicească lucrarea lui Dumnezeu și aproape că a reușit; însă printre oamenii care nu s-au lăsat influențați de „măgulirile” celui rău, a fost Noe împreună cu familia sa.

Geneza 6 versetul 9b „…Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: și Noe umbla cu Dumnezeu!”

Putem să spunem că Noe și-a dus mântuirea până la capăt cu frică și cutremur, umblând cu Dumnezeu în ascultare, în închinare…

Domnul Dumnezeu a găsit pe Noe, om temător de El, care își amăra sufletul în fiecare zi din pricina răutății semenilor săi, ca și Lot în cetățile din câmpie, și i-a zis: fă-ți o corabie (i-a dat dimensiunile: lungime, lățime, înălțime) pentru că va ploua, va curge apă multă din cer.

Noe l-a crezut pe Dumnezeu și a umblat în fiecare zi cu El, ca și Enoh, ca și Ilie...

Cineva spunea că fiecare scândură bătută în construcția corăbiei, reprezenta o predică despre Dumnezeul cel viu. Dar cine din vremea lui Noe a crezut? După două mii de ani, Isaia punea întrebarea aceasta: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?”

Ca și în vremea lui Noe, și astăzi sunt o mulțime de oameni cărora nu le pasă. Însă cei ce au crezut, au cunoscut pe Domnul, au umblat cu El și au devenit eroi ai credinței.

Scriptura spune că, datorită ascultării și a umblării sale cu Dumnezeu, Noe a căpătat milă din partea lui Dumnezeu și mila din vechime, este corespondentul harului primit în zilele noastre prin credința în Domnul Isus Cristos.

În capitolul 8:20 descoperim că, primul lucru pe care l-a făcut Noe după ce a coborât din corabie, a fost un altar pe care a adus jertfă de mulțumire lui Dumnezeu, după pilda din primul verset al Scripturii.

„La început Dumnezeu a făcut cerurile…și apoi pământul”.

După pilda lui Dumnezeu, după pilda lui Noe și al tuturor eroilor credinței, trebuie să facem mai întâi lucrurile care ne leagă de cer( ascultare, împlinire, jertfire) și apoi să le facem pe cele pământești.

Dumnezeu să ne binecuvânteze!