Despre nebunia credinței – 1Corinteni 4:10

„Noi suntem nebuni pentru Hristos... ” (1Corinteni4:10)

NEBUNIA CREDINȚEI ÎN DUMNEZEU. În vechime cei care nu credeau în Dumnezeu, cei care negau existența Lui, erau puțini și erau considerați nebuni. (Psalmul 14:1) În ultima decadă a istoriei s-a produs o schimbare dramatică de paradigmă. Liberalismul, umanismul, raționalismul, ... stimulate de progresele științifice și tehnologice, au dat naștere unui curent foarte puternic numit ateism. Ateul este omul care neagă existența lui Dumnezeu. În multe țări din lume ateismul a devenit politică de stat, în mediul intelectual din lumea occidentală ateismul este generalizat. Generațiile tinere sunt pătrunse de indiferență, de agnosticism, de ateism. Astăzi devine tot mai demodat să mergi la biserică, să citești Biblia, să ai standarde morale, într-un cuvânt, este demodat să crezi în Dumnezeu. Această atitudine ține de vremurile din urmă, vremuri anticipate de milenii în Scriptură. Este scris că în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credință, de Stăpânul care i-a răscumpărat și se vor alipi de învățătura dracilor. (1Timotei 4:1; 2Petru 2:1)

NEBUNIA CREDINȚEI ÎN CRUCE. Apostolul Pavel notează: „Fiincă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării... ” (1Corinteni 1:18) De ce este considerată de către lume crucea (credința în Jertfa Domnului Isus ca mijloc de mântuire) o nebunie? În gândirea iudaică mântuirea este rezultatul conformării la religia mozaică, o religie cu reguli multe și scrupuloase. (Levitic 18:5) Filozofi greci care erau preocupați de mântuirea sufletului (reprezentanți străluciți fiind stoicii) învățau că renunțarea și detașarea completă de cele lumești aducea fericirea și mântuirea. (Buddha a ajuns la aceeași concluzie în orient.) Observați vă rog numitorul comun, atât pentru iudei cât și pentru greci, faptele omului determină mântuirea, salvarea. Creștinismul istoric s-a molipsit de această gândire contrară Evangheliei. (Pilduitoare este pictura „Judecata de apoi” de la Voroneț, judecată care are în centru un cântar.) Pentru toți aceștia învățătura Noului Testament care pune în centru condiția credinței în jertfa înlocuitoare a lui Hristos pentru mântuire este o învățătură nefirească. Mai mult, faptul că o persoană răsticnită pe cruce este obiectul credinței care salvează este de-a dreptul scandalos.

NEBUNIA CREDINȚEI ÎN ÎNVIERE. În dimineața învierii vestea că Domnul trăiește i-a lăsat reci pe ucenici. „Când au auzit ei că este viu și că a fost văzut de ea, n-au crezut-o” (Marcu 16:11) Atenienii au ascultat perdica lui Pavel cu interes până ce acesta a vorbit de învierea morților. În momentul în care le-a vorbit de învierea lui Hristos aceștia fie l-au batjocorit, fie l-au părăsit. (Fp Ap. 17:31-32) Problema nu este dată de lipsa dovezilor cu privire la înviere și viața de dincolo, ci în faptul că gândirea noastră este captivă realității fizice. Omul în general acceptă doar ceea ce poate vedea și pipăi personal, iar în privința aceasta Toma ne definește foarte bine. (Regula numărul unu în știința modernă este tocmai principiul acesta: observarea repititivă) Lumea proclamă: „Nu este nimic dincolo!” Domnul predică: „Cine crede în Mine are viață veșnică!” Pe cine te bazezi? Apostolul Pavel în prima scrisoare adresată corintenilor face o pledoarie consistentă și pertinentă în favoarea credinței în învierea morților. În timpul acestei expuneri exclamă împotriva celor care se îndoiesc: „Nebun ce ești! Ce semeni tu, nu înviază, dacă nu moare mai întâi”? (1Corinteni 15:36)

Ceea ce lumea consideră a fi o nebunie (credința în Dumnezeu, mântuirea prin Jertfa Domnului Isus, credința în învierea morților) sunt de fapt mijloacele prin care omul obține salvarea și veșnica binecuvântare. Cu trecerea anilor și apropierea tot mai mult de sfârșit se vor înmulți cei care vor striga la cei credincioși; „V-ați rătăcit, nebunilor!” În mijlocul unei lumi ostile să ne asumăm pentru Hristos nebunia credinței în Dumnezeu, suficiența Crucii, promisiunea vieții veșnice.