Despre mândrie și smerenie

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor.” (Matei 5:3)

Regele Prusiei, Frederic al II-lea, care a domnit în secolul la XVIII-lea, a fost numit încă din timpul vieții „Frederic cel Mare”, căci într-adevăr a avut o domnie lungă în care s-a remarcat ca un bun conducător. Era foarte iubit de popor, în mod deosebit datorită înclinației sale spre dreptate. Regele Prusiei avea obiceiul să se amestece printre oamenii din popor, ca să le cunoască viețile și problemele.

Într-o zi „bărtânul Fritz”, cum îl alintau oamenii, a făcut o vizită la o închisoare. În timpul vizite a stat de vorbă cu deținuții. Mai ales se interesa de faptele pentru care au ajuns acolo și de părerea lor cu privire la horătârea justiției. Spre marea lui surprindere a trebuit să constate că fiecare întemnițat era nevinovat. Unul pretindea că a fost calomniat. Altul, că a fost victima unei erori, iar alții, au pretins că sunt jertfe ale unor judecători răi. Regele Prusiei îl ascultă răbdător pe fiecare. La un moment dat a dat peste un deținut care părea foarte trist. Chestionat fiind bărbatul răspunse: „Maestate, eu sunt un ticălos. Mai întâi am început să chiulesc de la școală. Mai târziu m-am eschivat mereu de la muncă. Aceasta a adus multă întrisare bunilor mei părinți. Dar eu eram un libertin nesupus. Prin lenevia mea am intrat în datorii, după care am început să fur. Viața mea este ratată. Ah, de-aș mai îndrepta lucrurile! Regele a spus despre acest deținut plin de căință: „El este aici singurul nemernic între toți acești oameni cumsecade. Să plece imediat, pentru ca ceilalți să nu fie stricați sub influența lui!” Despre ceilalți Regele prusac a spus: „Flăcăii aceștia pot să stea mai departe la răcoare. Ei n-au nici rușine, nici sentiment de vinovăție, mint și se îndreptățesc pe ei înșiși”.

Marele obstacol în calea salvării omului este auto-neprihănirea. Oamenii în general au o părere bună despre ei înșiși, sunt permisivi cu propriile greșeli, dau vina pe cei din jur pentru eșecurile lor. Este posibil ca în ochii unora din semenii noștri să fim ceva. Este posibi ca atunci când ne comparăm cu unul sau altul de lângă noi, să nu stăm chiar așa de rău. În fața lui Dumnezeu însă nu este nici un om fără vină. Legislația divină spune: „Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” și „plata păcatului este moartea”. (Romani 3.23; 6:23)

Vedeți, Dumnezeu nu se miră de faptul că păcătuim, ci se miră, dacă-L miră ceva, de faptul că oamenii nu-și recunosc starea păcătoasă și nu caută iertarea. Mândria însă îl împiedică pe om să fie ajut. Ca să ajungi salvat de Domnul, trebuie să te smerești mai întâi, să-ți recunoști micimea și păcatul înaintea lui Dumnezeu. Nu degeaba zice Hristos: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor”. (Matei 5:3) Atâta vreme cât omul ține cu dinții de auto-neprihănire nu poate fi salvat.

Dacă ești cinstit, recunoaște că nu totul este în ordine în viața ta. Vino cu smerenie și mărturisește Regelui regilor starea te de păcătoșenie și a ta va fi Împărăția cerurilor. Se spune că Galileia neamurilor a văzut slava lui Hristos, în timp ce Nazaretul evreilor, era orbită de mândrie. Se spune că un fariseu și un vameș se rugau lui Dumnezeu. Primul se lăuda cu neprihănirea lui, al doilea își deplângea starea păcătoasă. Știți cine a fost apreciat? ...

Cu cât suntem mai plini de noi înșine cu atât suntem mai departe de Domnul, cu cât suntem mai umili cu atât suntem mai aproape Dumnezeu. Este scris că: „Mândria merge înaitea căderii; dar celor smeriți Dumnezeu le dă har”. Zdrobește-te înaitea Domnului; declamă-ți sărăcia spirituală în rugăciune, acceptă oferta de pace a lui Dumnezeu prin Isus Hristos și Împărăția va veni în inima ta.