Singularitatea lui Dumnezeu

Probabil că titlul acestui articol nu este suficient de explicit pentru a indica tema de care se ocupă. În parte, aceasta se datorează faptului că, în zilele noastre, puțini sunt aceia care au obiceiul să mediteze asupra desăvârșitului caracter al lui Dumnezeu. Prea puțini din cei ce citesc ocazional din Biblie sunt conștienți de măreția provocatoare de uimire și de închinare a caracterului divin. Făptul că Dumnezeu este mare în înțelepciune, minunat în putere, și totuși plin de milă, este considerat de mulți ca fiind cunoștință populară. Totuși, nivelul acela de cunoștință în care persoana lui Dumnezeu, natura Lui și atributele Lui sunt cunoscute îndeaproape așa cum sunt ele descoperite în Sfânta Scriptură, este atins de foarte puțini oameni în vremuri decăzute ca acestea. Dumnezeu e solitar în excelența Sa. “Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, făcător de minuni?“ (Exod 15:11).

“La început, Dumnezeu” (Gen. 1:1). A existat un timp, dacă chiar se poate numi “timp”, când Dumnezeu, în unitatea naturii Sale (care consista în mod egal în trei persoane divine), locuia singur. “La început Dumnezeu”. Nu exista ceruri sau rai în care să se manifeste măreția slavei Lui cum se manifestă acum. Nu exista nici un pământ care să atragă atenția divinității. Nu existau nici îngeri care să-I cânte laude, nu exista nici un univers care să fie menținut prin Cuvântul puterii tăriei Lui. Nu exista nimic și nimeni, doar un Dumnezeu singur, și aceasta, nu pentru o zi, un an sau un secol, ci “pentru veșnicie”. În timpul veșniciei trecute, Dumnezeu a fost singur: conținut în El însuși, mulțumit de El însuși și pe deplin fericit în El însuși, neavând nevoie de nimic altceva pentru a fi împlinit. Dacă un univers, îngeri sau oameni ar fi fost necesari pentru împlinirea și fericirea lui Dumnezeu, ei ar fi fost chemați în existență încă de la începutul eternității. Crearea acestor creaturi, atunci când a fost făcută, nu a adăugat nimic persoanei și ființei lui Dumnezeu. El nu se schimbă (Mal. 3:6), deci, slava Lui nu poate fi nici mărită și nici diminuată.

Știm de asemenea că Dumnezeu nu era constrâns în vreun fel, nu era deloc obligat, și nici nu simțea o nevoie specială de a crea universul în care trăim. Alegerea Lui de a crea a fost un act liber al voinței Sale suverane, alegerea aceasta nefiind afectată de vreun factor extern Sfintei Treimi, ci fiind afectată numai de buna plăcere divină, deoarece El ”face toate după sfatul voiei Sale” (Ef. 1:11). Creația a fost doar o manifestare a slavei divine. Oare cred unii dintre cititorii noștri că ne-am îndepărtat de ceea ce ne garantează Scriptura? Atunci, ar fi cazul să apelăm la Legea și la Mărturia Scripturii: “Sculaţi-vă şi binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din veşnicie în veşnicie! Binecuvântat să fie Numele Tău cel slăvit care este mai presus de orice binecuvântare şi de orice laudă!” (Neemia 9:5). Dumnezeu nu câștigă nimic din închinarea noastră. El nu avea nevoie de aceea slavă externă a grației Sale, slavă care vine de pe buzele răscumpăraților Lui, deoarece El era îndeajuns de glorios în El însuși, chiar și fără lauda creației. Dacă așa stau lucrurile, ne întrebăm, oare ce L-a determinat să rânduiască mai dinainte pe aleșii Săi ca să slujească de laudă slavei harului Său? A fost, după cum ne zice Efeseni 1:5, “după buna plăcere a voiei Sale”.

Suntem conștienți de faptul că înaltul teren pe care pășim aici este nou și ciudat pentru aproape toți cititorii noștri. Din acest motiv, vom înainta mai încet și vom apela din nou la Scripturi. La sfârșitul capitolului 11 din cartea Romani, unde Apostolul încheie argumentul său cu privire la mântuirea prin har pur și suveran, el întreabă, “Cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” (v. 34-35). Forța acestor versete stă în faptul că ele spun că este imposibil ca Atotputernicul Creator să fie dator creaturii. Dumnezeu nu câștigă nimic de la noi. “Dacă eşti drept, ce-I dai Lui? Ce primeşte El din mâna ta? Răutatea ta nu poate vătăma decât semenului tău, dreptatea ta nu foloseşte decât fiului omului“ (Iov 35:7-8). Dreptatea sau neprihănirea omului în mod sigur că nu are nici un efect asupra lui Dumnezeu care este desăvârșit în El însuși. “Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte robi netrebnici, am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17:10) – ascultarea noastră nu a adus nici un beneficiu lui Dumnezeu.

Vom merge mai departe spunând că nici chiar Domnul nostru Isus Hristos nu a adăugat nimic Sfintei Treimi în slava și gloria Ei inițială, prin ce a făcut și prin ce a suferit. Este adevărat, binecuvântat și glorios de adevărat, El a fost manifestarea slavei lui Dumnezeu pentru noi, dar El nu a adăugat nimic la Dumnezeu. El însuși declară aceasta, și cuvintele lui nu se pot pune sub semnul îndoielii: “Eu zic Domnului: Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” (Ps. 16:2). Tot acest psalm este un psalm al lui Hristos. Bunătatea lui Hristos a ajuns până la sfinții Lui de pe pământ (v. 3), dar în acest timp, Dumnezeu a fost deasupra și dincolo de toate lucrurile. Numai Dumnezeu este “cel binecuvântat” (Marcu 14:61).

Este perfect adevărat faptul că Dumnezeu este onorat și dezonorat de către oameni și îngeri, nu în ființa Lui esențială, ci în caracterul Său oficial. Este de asemenea adevărat că Dumnezeu a fost “glorificat” de către creație, de către providență și de către mântuirea pe care a oferit-o. Noi nu îndrăznim să contestăm acest adevăr. Dar ceea ce vrem să spunem aici este că toate acestea au de a face cu manifestarea slavei Lui și cu reacția noastră, reacție datorată conștientizării acestei glorii cerești. Totuși, dacă Dumnezeu ar fi vrut, El ar fi putut să continue să locuiască singur pentru toată veșnicia, fără a-și descoperi gloria înaintea creaturilor Sale. Decizia dacă să se descopere sau nu creaturii a aparținut în mod absolut voii Sale. El era perfect binecuvântat în El însuși înainte de a chema prima creatură în existență. Și ce sunt toate creaturile mâinilor Sale pentru El chiar în momentul de față? Vom lăsa Scriptura să răspundă:

“Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă, El ridică ostroavele ca un bob de nisip. Libanul n-ajunge pentru foc şi dobitoacele lui n-ajung pentru arderea de tot. Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune. Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?” (Isaia 40:15-18).

Acesta este Dumnezeul Scripturii. Ah! dar vai, El este tot un “Dumnezeu necunoscut” (Fapte 17:23) pentru mulțimile nepăsătoare.

“El şade deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o măhramă subţire, şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. El preface într-o nimica pe voievozi, şi face o nimica din judecătorii pământului” (Isaia 40:22-23).

Cât de diferit este Dumnezeul Scripturii de “dumnezeul” care este predicat de la cele mai multe amvoane în ziua de azi!

Nici mărturia Noului Testament nu e diferită de mărturia Vechiului Testament. Cum ar putea fi? Doar amândouă testamentele au același Autor! În Noul Testament citim: “Fericitul şi singurul stăpânitor, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică! Amin” (1 Tim. 6:15-16). Unei astfel de Ființe trebuie să i se aducă închinare, o astfel de Ființă trebuie să fie venerată și adorată. El este solitar în maiestatea Sa, unic în excelența Sa, inegalabil în desăvârșirea Sa. El întreține totul, dar este total independent. El dăruiește tuturor, dar nu este îmbogățit de nimeni.

Un astfel de Dumnezeu nu poate fi găsit prin eforturile căutătoare ale creaturii. El poate fi cunoscut numai în măsura în care Duhul Sfânt îl descoperă inimii prin Cuvânt. Este adevărat că creația dovedește existența unui Creator așa de bine încât oamenii “nu se pot dezvinovăți”. Totuși, noi tot trebuie să zicem împreună cu Iov: “Şi acestea sunt doar marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26:14). Noi credem că așa numitul argument al “apologiștilor” creaționiști a făcut mai mult rău decât bine deoarece a încercat să-l coboare pe marele nostru Dumnezeu la nivelul unei înțelegeri finite și în acest fel a pierdut din vedere excelența Lui solitară.
O analogie se poate face în ce privește subiectul acesta. Gândiți-vă că un sălbatic izolat pe insulele Pacificului găsește un ceas în nisipul fierbinte de pe marginea insulelei în care trăiește și după o atentă examinare a acestui ceas, conclude că există un făcător de ceasuri. Până acum, totul e bine. Totuși, haideți să mergem mai departe cu analogia. Să presupunem că sălbaticul respectiv se așează pe nisipul acelei plaje și încearcă să-și formeze o concepție despre făcătorul acelui ceas, despre afecțiunile creatorului, despre manierele lui, despre dispoziția lui, despre realizările lui și despre caracterul său moral, tot ce se cere pentru a forma personalitatea unui om. Ar putea oare acel sălbatic să se gândească cu precizie la adevăratul creator al ceasului în așa fel încât să poată spune: “Cunosc pe omul acesta”? Răspunsul este evident. Oare veșnicul și infinitul Dumnezeu poate fi cuprins în rațiunea omului? Nicidecum. Dumnezeul Sfintelor Scripturi poate fi cunoscut numai de cei cărora decide El însuși să li se facă cunoscut.
Dumnezeu nu este cunoscut nici prin intelectul uman. “Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24), așa că el poate fi cunoscut numai într-un mod spiritual, nu rațional. Omul căzut nu e spiritual, el este carnal, firesc. El este mort față de tot ce este spiritual. Dacă nu e născut din nou, adus într-un mod supranatural de la moarte la viață, adus de la întuneric la lumină, el nici măcar nu poate să vadă lucrurile lui Dumnezeu (Ioan 3:3), cu atât mai puțin să le înțeleagă (1 Corinteni 2:14). Duhul Sfânt trebuie să strălucească în inimile noastre (nu în intelectul nostru) pentru a ne da “lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Cor. 4:6). În plus, chiar și această cunoștință spirituală e doar fragmentară. Sufletul regenerat trebuie să crească în har și în cunoștința Domnului Isus (2 Petru 3:18).

Scopul și rugăciunea principală a Creștinilor ar trebui să fie: “pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (Col. 1:10).