Zbor

Zbor

Din Cartea-atât de mult iubită, au mai rămas puține file,
cu fețe triste, dezgolite și sărăcite de iubire.
Din ea străbat suspine-n glas și vaiete ce-și cer lumina,
din zborul-nalt și dulce cânt,
s-a risipit ce-avea mai scump: iubirea.
Se înălțase-așa frumos, o pasăre în zbor, odată,
plutea în dulce glas și rug aprins,
când, de vânticelul subțirel era purtată.
În glas ceresc, împrumutat, ducea dincol' de nori solia
și atingea lumini în cânt, mult mai frumos ca ciocârlia.
În zboru-i des și fericit se-apropia de nemurire
iar vânticelu-nsoțitor o-acompania cu glas subțire.
Dar nu știa că-n sfântul zbor, era pândită și de ciori,
cu pene negre-ntunecate, ce voiau alte meleaguri să-i arate.
Din zboru-nalt și minunat
a coborât pe înserat într-o grădină neștiută,
de unde nu mai avea putere să se înalțe c-altădată, fiind pierdută.
Un timp a locuit acolo, în glas de păsări pieritoare
și parcă nu își mai dorea să-și îndrepte glasul către soare,
nu mai cânta... doar asculta ce cântă alte păsărele
și nu i se mai deosebea trilul de-al păsărilor dincolo de zăbrele.
A înnoptat în loc străin, s-a înfruptat din masa firii,
s-a-ndepărtat de glasul viu din cântecul iubirii.
Nu mai simțea iubire pentru cer, nici dor de cânt nu mai avea,
stătea lipită de pământ, legată-n fire rea.
Un zbor curat își mai dorea, la Psalmul șase se cutremura
și parcă-n minte se-auzeau cuvintele din cântul zbor,
când vânticelul o-nsoțea-dincol' de nori.
Dar într-o zi, simți cum vântul aduse-atât de-aproape brațul
Celui ce-I Viu și minunat, chemând-o iarăși la zburat.
Pe brațu-I sfânt și necuprins, se înălță din nou cântând,
aceleași melodii cântate, ca altădată, luminate.
De-atunci, așteaptă ne-ncetat să vină brațul de-Mpărat,
să-i zboare ruga-n rug aprins, cântările ce-ajung
la tronul cel ceresc, ce lumea de lumini desparte.

Alexandrina Tulics, 12 octombrie 2021- Delafield