Vremuri de Criză

" Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele."(2 Timotei 3:1)

E frãmântare mare-n lumea toatã
Şi strigãte de aprige dureri,
Cãci pacea de la oameni este luatã
Şi n-o gãseşte nimeni, nicãieri...

Simţim acum din nou din plin puterea
Imperiului Roman reînviat.
Cu dinţi de fier şi gheare de aramã
Calcã-n picioare tot ce n-a mâncat...

Se fac mereu consilii pentru pace
Guvernele nutresc speranţe noi,
Vorbesc frumos, dar pace nu se face
Cãci firea e setoasã de rãzboi!

În spatele mişcãrilor de trupe
Stã Şarpele din Raiul cel pierdut;
Semneazã legãminte şi le rupe
Aşa cum a fãcut de la-nceput.

Zadarnic înãlţãm steaguri spre soare
Şi porumbei cu pene aurii,
Cãci pacea e-o nãdejde-nşelãtoare
Pânã când Prinţul Pãcii va veni!

Ştim... pacea nu se naşte în tranşee
Ameninţând cu armele de foc.
Asta-i strãvechea Şarpelui idee
Ce n-are stare-n sinea lui deloc.

A face pace azi... e-un fel de-a spune
Un lucru bun dar cu un gând ascuns
Şi nu vorbind tãios de la tribune
Ci diplomatic când dai un rãspuns.

Dar soarta noastrã nu se hotãrãşte
Nici la Kremlin şi nici la Bucureşti;
Ci de la leagãn pân-la bãtrâneţe
Ne porţi în carul Tãu şi ne pãzeşti.

Tu ai fãcut minuni în vremea veche
Pecetluind potrivnicul în mãri,
Ca sã-Ţi salvezi poporul, fãurit-ai
Cu pasul Tãu, prin ape, lungi cãrãri.

Eşti Domn suprem peste orice domnie,
Peste-mpãraţi, eşti Marele-mpãrat
Biserica slãvitã-aşa Te ştie:
Si bun si drept si sfânt si minunat.

Ne sprijinim pe-a Ta promisiune:
Pe-ai Tãi copii nicicând nu-i vei uita
Cãci eşti Acel ce întreţine viaţa
Si tine cheia mortii-n mâna Sa.

Eram ţinut ostatic pentru lume
Neputincios, dar nu aveam habar.
Tu, luând cuvântul, m-ai strigat pe nume
Şi m-ai gãsit olog la Lo-Debar.

Cãci cei puternici şed pe pat de fildeş
În case mari, dormind pe perne moi.
Eu am rãmas în frigul de afarã
Iar rana-mi era toatã un puroi.

Purtam în mine dorul dupã pace.
Eram sãtul de hãrţuieli, de chin.
Da-n Tine am crezut. Şi cred şi-acuma
Când gânduri îndoielnice îmi vin.

Am întrebat pe mulţi: "Aici e pacea?"
Si peste tot, rãspunsul a fost: "Nu!"
Nici nu aveam cum s-o gãsesc, desigur,
Cãci dãtãtorul pãcii eşti doar Tu!

Atunci mi-ai arãtat ce poate face
Un Tatã bun pentru copilul Lui.
Mi-ai poruncit apoi: "De-acestea toate
De-acuma tuturora sã le spui!"

La Lehi am bãut apã din stâncã,
M-am întremat şi mi-am vãzut de drum.
Simţesc vigoarea-acelei ape încã,
Dar trebuie sã beau din nou acum...

În veacul de idei si cunostinţã
Ajuns-am sufleteşte-atât de goi!
Şi-n spatele ecranelor moderne
Balaurul rânjeşte-acum la noi.

Ascultã glasul Porumbiţei Tale,
Si nu-Ţi întoarce Faţa îndãrãt:
"Te-am cãutat pe uliţã, la vale
Ecoul rãsuna departe... hãt... !

Îmi rãspundeau, batjocorindu-mi dorul
Vecini şi prieteni, fraţi şi cunoscuţi;
Şi-era sã îmi alunece piciorul
Sã cred şi eu aşa... ca cei mai mulţi.

Şi aş fi fost pierdutã prin rãstoace
Pribeagã-aş fi umblat, ca şi Cain
Dar m-ai gãsit. Şi de atunci încoace
Eu port Numele Tãu şi-Ţi aparţin.

Dar iatã cã strãjerii de pe ziduri
Mi-au smuls nãframa şi m-au izgonit
Ca pe-o strãinã, afarã din cetate
Cu sete m-au bãtut şi m-au rãnit."

Tu nu le ţine-n seamã fãrdelegea,
Cã mi-au fãcut cu urã-atâta rãu,
Mai bine iartã-i şi m-ajutã iarãşi
Pe cine ierţi Tu, sã îl iert şi eu...

Chiar de-am ajuns la capãtul puterii,
Chiar dacã toatã ziua sunt hrãnit
Cu apa şi cu pâinea întristãrii
Mã lupt cu rãul pânã la sfârşit...

Cãci cea care îşi zice proorociţã
Stricata Izabela din Sidon,
Cu aerul sfinţeniei pe faţã
Se-aşeazã fãrã fricã la amvon...

Sã-şi facã un tovarãş de credinţã
Strãbate-n grabã cele patru zãri;
Şi cu o nesimţire fãrã seamãn
Îşi bate joc de sfinţi prin adunãri...

Învãţãtura ei este otravã
Ascunsã-n pâinea omului flãmând,
Venin în prãjitura de pe tavã
Şi semnul îndoielii-l pune-n gând.

Când toţi se roagã, tu sã stai pe-afarã,
Sã ieşi din rânduri... e ideea ei;
Un vin amestecat cu fiere-amarã
Îl toarnã-n cupe şi ţi-l dã sã-l bei.

Nu stie de rusine, nici de teamã
Se-mpotriveste oricãrui îndemn;
Dacã-i vorbesti, nici nu te bagã-n seamã
De parcã are inimã de lemn...

Cu glas mieros adesea îţi vorbeşte
Şi te îndeamnã-ntruna s-o asculţi
Cãci a fãcut sã cadã multe jertfe
Şi cei nenorociţi de ea, sunt mulţi!

☆

Tu, omule modern, cum ţi se spune,
Ridicã-ţi, dar, privirea din pãmânt!
Nu vrei sã porţi al Tatãlui tãu Nume?
Nu vrei ca printre sfinţi sã fii un sfânt?

Nu tremura de cel ce te pândeşte
Ci teme-te de sfântul Creator;
Renunţã la pãcat! Te pocãieşte!
Şi nu mai sta aşa nepãsãtor! ...

☆

Eu nu cunosc sfârşitul vieţii mele,
Nu ştiu nici mâine ce va mai urma.
Însã în orice zi îmi porţi de grijã
Si pace mie-mi dai, din pacea Ta.