Ușurătate

Acel ce-şi vântura odată sămânţa-n arie spunea:
- O, fiul meu, uşurătate să nu ai în viaţa ta,
să nu iubeşti deşertăciunea,
vorbirea goală,
fără miez,
nici uşuratic, niciodată, să nu fii tu
oriunde şezi...
În gest, în vorbă, în umblare,
fii totdeauna serios
şi când eşti mic
şi când eşti mare,
şi când eşti sus
şi când eşti jos,
căci tot ce e uşor, e pleavă călcată jos
sau dusă-n vânt
sau arsă-n foc,
- şi nu rămâne nimic din tine pe pământ.

Cel uşuratic nu-i în stare niciunde de iubiri adânci
şi nici de prietenii alese
căci viaţa-i drum cu grele stânci.
Iubirea-n om şi Prietenia, cer suflet ʼnalt
şi serios
în tot ce spune şi-n ce tace,
în orice loc cuviincios.

Uşurătatea nimiceşte întâi iubirea, iar apoi
credinţa şi nădejdea noastră
şi prietenia dintre noi,
adică mântuirea-ntreagă
şi tot ce-n lume-avem de preţ
iar fără ele ce-i rămâne frumos apoi,
întregii vieţi?

Trăiască-apoi în lume omul
oricât şi-oriunde,
- în zadar! ...
- Pe Dumnezeu el nu-L mai are,
nici mântuire
şi nici har,
nici fericire,
nici lumina din curăţie,
nici alin,
căci toate-acestea în părtăşia de dragoste şi har se ţin.
Şi fără ele spre pierzare va merge omul mai grăbit
uitând pe Dumnezeu şi Cerul
şi tot ce-i vrednic şi Cinstit.

Şi o prăpastie eternă se face între Cer şi el
iar peste-acestea niciodată
nu se mai trece-n nici un fel,
căci omul nu mai poate trece
iar Dumnezeu nu va mai vrea
şi astfel pentru totdeauna rămâne-o despărţire grea.

O, nu iubi deşertăciunea,
nici vorba multă fără miez
nici uşuratic niciodată să nu fii
oriunde şezi,
căci toate-acestea te fac pleavă...
şi eşti ori ars,
ori înjosit
ci-nvaţă,
măsurat şi vrednic
să fii om demn
şi preţuit.