Un fiu pierdut de Steaua Mântuirii

Desculț, flămând, și-atât de pribegit
În zdrențele nefericirii
Își duce ''lanțul zornăind'',
Un fiu pierdut de Steaua Mântuirii...
Cu ochii stinși și biciuit de întunericul cel gros,
Acuma s-ar opri că-i ostenit
Dar unde să își pună capul,
Nefericitul fără adăpost?
De câte nopți n-a mai dormit,
Și pâine.. de când n-a mai avut,
'N stomacu-i atâta de lipit
De spatele rău-dureros?
Se-oprește-n drum sub un copac
Și deapănă-amintiri ce-atât de mult îi plac...
O casă mare, albă, prietenoasă
Și toți ai casei prinși de mâini,

Se roagă Domnului la masa copioasă...

-Ce minunați și cât îi e de dor!
De frații lui, chiar de-i rătăcitor...
-Uite-o pe mama cu ochii-nchiși, cu fața plânsă,
A-mbătrânit... Din spate-n față e adusă,
Pe-obrajii triști i se preling în lacrime, suspine,
De-atâta plâns și rugăciuni, gândindu-se la toți
Dar mai ales, la mine...
E mult decând grăbit, cu fața-ntoarsă,
Eu am plecat de lâng-ai mei și-mbelșugata masă...
-Mi-e dor de ei, de-mbrățișări,
De sfatul înțelept de-odinioară,
Potop de lacrimi i se preling,
Ca mamei iar tristețea-l înconjoară.
-Acum mă-ntorc, acum!
Și se schimbă la față,
Mă duc la-ai mei, mă-ntorc la tata!
-Eu mă întorc acasă!
Și parc-un fulger... l-a trăsnit,
Se ridică, și-n pas grăbit,
Se pierde-n umbra serii... către casă.
...Nu știu să spun cât a-nnoptat,
Pe drumu-atât de blestemat
Dar într-un amurg pe înserat,
Bătrânul tată l-a îmbrățișat,
Cu dorul sărutărilor l-a-mbrăcat
Cu hainele de lacrimi
În care-n poartă l-așteptat.
-Prietene ce-ai fost crescut,
În casa Tatălui avut,
Cu mese-ntinse și bogate, privește-ți starea;
-E pe înnoptate!
Corbii cu vești neprietenoase-n poartă bat,
Pe unde ești și unde-ai înnoptat?
'Ntr-un șanț sau la masa cu ospăț, a
Marelui-Mpărat?



Se-apropie sărbătorile nașterii Domnului Christos, părinții stau cu genuchii lipiți de podea în așteptarea fiilor (fiicelor) plecați de-acasă de la masă-Mpărătească a Cuvântului-Biblia.


22 noiembrie 2016
SandaTulics-USA