TÂRZIU

TÂRZIU

E prea târziu să rătăcim aiurea
Când bate-n porţi al judecăţii ceas.
Nu mai e timp să ne tocmim cu firea,
Nesocotind al conştiinţei glas!

Nu mai e mult! Îmi spun ades, o Doamne,
Văzând cum timpul peste noi goneşte...
Cu prea multe tristeţi, prea multe toamne,
Tot ce se naşte azi, mâine sfârşeşte!

Şi-am obosit să mă întreb cu teamă
Ce voi culege când se va sfârşi?
Când tot ce e vremelnic se destramă,
Oare credinţa mea nu va muri?

De îndoieli mi-e duhul asaltat...
Cu iadul şi pământul să mă lupt,
Când au în carnea mea un aliat
Şi-adânc miezul voinţei mi-au corupt?!

Sunt prea multe abisuri necuprinse,
Pustii şi reci, de Tine ne despart!
Şi ne izbim de-atâtea uşi închise,
Pe care în trecut le-am încuiat...

Ce trist poate că eşti, Tată ceresc,
Să vezi cum idealul de creştin,
Adoptă un tipar tot mai lumesc,
Cu Tine semănând tot mai puţin!

Pierdut printr-o mulţime adormită,
Cu greu ce-i readusă în simţiri,
Cum poţi să-ţi vezi Biserica iubită
Prin veacuri destrămată în clădiri?!

Să vezi cum slava Ta e aruncată
În dosul unor patimi de mişei
Şi mântuirea Ta e cumpărată,
Slăvind dreptatea multor farisei!

Cât mai rezişti, o Doamne, cu răbdare,
Din înălţime să nu te cobori,
Să spulberi necuratele altare
Şi gloata de profeţi înşelători!?

Să judeci preoţimea necurată
Care înşiră Legea Ta pe buze,
Dar nu le sfarmă inima de piatră,
Ci se hrănesc cu ea ca să acuze!

Religia Te-a promovat în lume,
Dar un prestigiu groaznic Ţi-a adus!
De mă întreb cât face un renume,
Şi ce vorbeşte fapta din ascuns?!

Cu harul ieftin lacomi se îmbată
Toţi cei îndatoraţi poftelor firii,
Iar libertatea, reinterpretată,
Devine strigătul nestăpânirii!

Se înmulţesc cei convertiţi sub soare,
Ce se pretind conduşi de inimi noi.
Dar câţi vor sta dintre aceştia oare
La dreapta Ta în ziua de apoi?

Câţi ce împărtăşesc vederi „creştine”
Pot spune: Vino Doamne mai curând!?,
Şi câţi privesc în taină cu suspine
Către a Ta venire, tremurând?!

Eşti desluşit din taine încâlcite,
Dar nebăgat în seamă când vorbeşti;
Sau adorat prin rugi neobosite,
Dar încuiat prin încăperi cereşti!

Cuvântul Tău e arma ce combate
False credinţe, grave erezii;
Dar e rostit cu buze necurate
Şi fără dorul de a-l împlini!

Mereu Eşti încifrat între formule
Şi-nchis în îndoielnice tradiţii,
Ce-mpovărează minţile credule
Robindu-le în stranii superstiţii!

Mulţimi de minţi bogate în ştiinţă,
În adevărul tău se poticnesc.
Acumulând mai multă cunoştinţă,
Să-şi schimbe căile nu reuşesc!

E prea târziu să rătăcim aiurea
Prin a înşelăciunii amorţire!
Dar nu pot să-mi împiedic tânguirea
Când văd în jur atâta rătăcire!

Târziu e ceasul care ne grăbeşte
Punând vremelniciei un sfârşit,
Când cea din urmă clipă amuţeşte
Umblarea noastră ce-a istorisit?

Deşi izbânda e întunecată,
Şi creştinismul parcă e înfrânt.
Când Vei veni să chemi la judecată,
Tu vei găsi credinţă pe pământ!

Tu vei găsi credinţă dovedită,
Caci cei răscumpăraţi vor triumfa!
Până când noaptea va fi înghiţită,
Te rog, păstrează şi credinţa mea!