Suicid banal

Ne-nvaţă Viaţa noi cuvinte
Gândite ori necugetate
Ce ar putea să ne prezinte
O orişicare-activitate.

Noi să putem să le propunem
Pentru-un impuls ori la o eră
De la repaos de tăciune
La-nţelepciunea care speră.

Dar este-o lege ce opreşte
S-avem în ele dezvoltare -
Când judecăm Viaţa fireşte
În neputinţă şi hotare.

Iar calcularea recunoaşte
Atotputernicii de spaţii,
Măruntelor sfinţiri de moaşte
Când punem semne de-exclamaţii.

Gândirea molfăie lividă –
Că-i diferită lămurirea
Pentru o casă ce e idol
Şi cum e să zideşti Iubirea.

Viaţa nu creşte, ci rămâne,
Iar rugăciunea-i mărunţită
Cerşind un mestecat de pâine,
Ci nu o slovă infinită.

Ascensiunea nu mai luptă,
Avânturile ni le frângem
Înzorzonând frumos trecutul
Când viitorul ni se stinge.

Cu văzu-n urmă nu se ară,
Cu defensiva nu s-atacă
Şi o creaţie amară
Monumentată e pe placă.

Care repetă şi repetă –
Că, iată, totul se termină:
Şi-un jurământ de verighetă,
Şi testamentul de lumină;

Pe nimeni moartea nu îl iartă
Cu legiuirile ei slute...
Cuvinte bulucite-n gloată
În lut îs molcăluţ cernute.

Credinţa minţii doar comandă
Vieţii noastre ca să tacă
Şi-n marşurile de bravadă
Ea-i mediocră de săracă.

Îi dat eternului să poarte
Doar o Credinţă veşnic vie...
Pe noi, cu căpătâi de carte,
Ne-nghit hapsânele sicrie.

Cu gândul nostru de ţărână
Viaţă nu putem produce –
Argila-n lut o să rămână
Cu paralelele în cruce.

Neîndrumaţi de Duhul Vieţii
Prin toate fibrele de spirit
Adăugăm supus nămeţii
A morţilor fără Iubire.

În gloate, aciuaţi de riscuri,
Din Dumnezeu cătând foloase,
Spre cer pornim doar obeliscuri
La faptele religioase.

Prin vieţile ce fură scrise
Făţărnicia ne e dascăl...
Cuvinte Viaţa ne sădise –
Nimeni n-a vrut ca să le crească.