Sufletul (sonet)

Agonizează clipe, din nașteri, muribunde,
Se-adună în decenii, setoase de viață,
Îngălbejite toate, cu moartea față-n față,
Pe-obraji ne sapă vaduri, nu le putem ascunde.

Doar sufletul, ca visul, nu știe de distanță,
Nici nu-ncrustează urme pe fața lui, secunde,
Dragostea îl măsoară în grade clocotinde
Stârnite-n stropi de Sânge, clepsidra de Speranță.

Dar el se ofilește ca floarea, când altarul
E înghețat și lacrima se sparge sub călcâi,
Iar lutu-i toarnă-n cupe durerea și amarul.

Sufletul se dezmeardă doar în Dragostea dintâi,
Să Te-ascultăm Isuse, până nu pleacă Harul,
Ţinând Iubirea întreagă fruntar și căpătâi.

Amin!