Stînca

Cînd m-ai chemat, Isus, aici pe stîncă,
Cu dreapta Ta, ce lin m-ai ridicat.
Mi-ai arătat ce neagră și adîncă,
E marea vieții, plină de păcat.

Am rătăcit atîta timp în lume,
Chemarea Ta, n-am vrut să o ascult,
Dar a venit și timpul, cînd pe nume,
Tu m-ai strigat, ca-i așteptat prea mult.

Și ai vegheat să nu mă bată vîntul,
M-ai întărit, credință Tu mi-ai dat
Și am aflat ce drept era cuvîntul,
Ce l-am primit, cînd viața mi-ai schimbat.

Am înțeles atunci, ca niciodată,
Ce preț plătit-ai, pentru-al meu păcat,
Iar fața mea de lacrimă brăzdată,
S-a-nseninat, cînd Tu m-ai mîngîiat.

N-am mai găsit niciunde atîta pace,
Nici liniște în suflet, n-am crezut,
Că poate oricine aicea să îmbrace,
În casa-n care, din nou m-am născut.

M-ai arătat ce mare îndurare
Și ce belșug de binecuvîntări,
Poate primi aici, acela care,
Nu mai aleargă-n largile cărări.

Te laud, Te măresc și-mi cer iertare,
Pentru atunci cînd nu Te-am cunoscut.
Știu că m-asculți și-n bunătatea-Ți mare,
Îngăduit-ai mie sa-mi fii scut.

Îmi ești și stîncă pentru temelie,
Nu vreau să mă abat din al Tău drum.
Aici zidesc și aflu bucurie.
Mă-nchin pios și-Ți mulțumesc acum.