Speranța

S-a veștejit culoarea, frunza nu mai cântă
Și păsările tac, izvoarele-s secate,
Sub văluri de umbre, avid de-o Rază sfântă,
Îmi suspin pieirea sub crucea grea din spate.

Mi-am firăvit Speranța sub pâcle de tăciune,
Febril am întins mâna, precum un cerșetor,
Ca fluviul s-au scurs semeni grăbiți, pe lângă mine,
Dar samariteni n-au fost nici unu-n vadul lor.

S-a aplecat doar Cerul cu lacrimi de cleștar,
Mi-a albăstrit căușul cu Apele de Sus...
O, ce curată Mare! Ceresc, prețios dar,
Betezdă a Speranței, blând Soare fără-apus.

Îți mulțumesc Stăpâne că mi-ai trimis o Rază
De acolo din zenitul Dragostei divine,
Îți mulțumesc din suflet că ochiul Tău veghează
Și mi-ai smuls Speranța din pâcle de tăciune.

Vin valuri de-ntristare, neguri, soră, frate,
Să îți umbrească Ținta, să nu alergi cu zel,
Vino cu povara la Cel Ce totul poate,
Cu-ncredere, Speranță, te-apropie de El.

El crucile noastre le poartă în ciorchine
Ca flori de liliac, miresme-n Primăvara
Care ne-așteaptă-n Cer, pe tine și pe mine,
Sunt florile Jertfei ce-nmiresmează Țara.