Singur - în a lui carte

În a lui carte-a scris odată un pustnic înţelept aşa:
- Fug sufletele azi de rugă, singurătate şi tăcere,
spre zgomot,
spre uşurătate,
spre-aglomeraţii şi păcat!
De-aceea ştiu puţini acuma ce binecuvântări ascunde
singurătatea liniştită,
ce bucurie - rugăciunea
şi ce seninătate-adâncă, ce profunzime e-n tăcere...

Azi oamenii în uşurătate şi în păcat trăiesc.
Se tem sau se urăsc stând cu ei singuri,
doar ei şi conştiinţa lor,
că-n jurul lor mereu e duhul păcatelor în care umblă,
el le-aminteşte cele duse,
sau spre-altele îi ispiteşte
şi-i chinuie mereu cu grija sau groaza de urmarea lor...
Când nu sunt singuri, ci-s cu alţii,
ei îşi sugrumă mai uşor
mustrările de conştiinţă
- şi omul pare liniştit.

Dar vai, ce grabnic se răzbună păcatele
şi neascultarea!
- Pedeapsa celui care-n viaţă n-a vrut să stea
cu sine însuşi
şi n-a iubit singurătatea cu pocăinţă şi-ndreptare
va fi: să stea pe veşnicie în chinuri,
numai singur-singur
nici Dumnezeu, nici mângâiere,
nici dragoste şi nici nădejde,
nu va avea pe veşnicie
fiindcă-aici nu le-a dorit.

Doar sufletele mari pe lume,
cei mari şi sfinţi cu-adevărat,
doar sufletele-acestea gustă singurătatea şi tăcerea
cu toată profunzimea păcii şi bucuriilor ce-ascund,
în rugăciunea lor adâncă,
prin care merg cu Dumnezeu...

Căci numai în Singurătate şi în Tăcere,
Veşnicia,
se poate pipăi, de gândul şi duhul celor înţelepţi
şi numai în acestea putut-a Domnul lor
să le vorbească
iar dânşii au putut s-audă numai în ele glasul Lui.
Căci Dumnezeu vorbeşte pururi la fiii Lui aleşi în lume
şi le descopere-adevărul, când singuri stau
tăcuţi,
cu El...

De-aceea astăzi e-ntre oameni
aşa puţină-nţelepciune
căci sufletele fug de rugă, singurătate şi tăcere
şi-atunci cum să mai audă, Lumina,
şi pe Dumnezeu? ! ...