Seri de neuitat

Când noi, odinioarã, eram, cu toţii, una,
Nu ne era nici teamã, nu ne era nici greu;
Nici timpul, nici distanţa, n-aveau vreo importanţã
Când, pe altarul minţii, era scris: "Dumnezeu"!

Ne adunam în tainã, cu inima arzândã,
La seri de rugãciune, aşa cum bine ştiţi;
La râuri, lucrãtorii, mai mult pe întuneric,
Îi botezau în apã, pe noii convertiţi.

Era de trebuinţã sã cercetezi mulţimea,
De-s cumva fraţi nesinceri. Şi, când credeai cã nu-s,
Şi începea cântarea, cuvântul, proorocia,
Era prezent şi Iuda, sã-L vândã pe Isus!

Cãci uneori, la slujbã, pãrând creştin de seamã,
Sosea câte-o iscoadã de la "departament";
Şi, când se da drept altul, şi când lua notiţe
Tu, trebuia, la vorbã, sã fii cât mai atent...

Dar, fãrã îndoialã, la slujba de-nchinare
Avea poporul parte de-atâtea bucurii! ...
Nepãmânteascã slavã! Divinã-nfiorare!
Neţãrmuitã pace! Izvor de ape vii!

Dupã a Sa voinţã, punea Duhu-n mişcare
Pe-o sorã sau pe-un frate, femeie sau bãrbat,
Prin dar de cunoştinţã, prin dar de vindecare,
Se ridica-n picioare, cel ţintuit la pat.

Minuni şi semne multe. Şi mãrturii, grãmadã:
Cei stãpâniţi de demoni, beţivi, rãutãcioşi,
Primeau eliberare, credinţã, mântuire,
Spre sfânta întãrire a celor credincioşi.

Se-nfiripau, prin Duhul, vedeniile de noapte;
Un sfânt fior de teamã, printre surori şi fraţi,
Se rãspândea-ntre rânduri, în adunarea toatã,
Şi-i cuprindea cu totul, pe toţi cei adunaţi.

Adeseori vãzut-am, la ceasul rugãciunii,
Cum se-nãlţa pãdurea de mâini, cãtre tavan;
Nu se-ascundea nici plânsul, nici lacrima-n batistã,
Când se dãdea cuvântul, prin fratele Ştefan!

Doar Domnul era-n stare s-audã, sã asculte
Suspinul celui singur şi-al celui necãjit,
Aceastã revãrsare, şuvoi de ape multe,
Care-şi primeau rãspunsul la timpul potrivit.

Ce strigãte, ce şoapte, ce calde simţãminte,
Ce par, parcã, desprinse dintr-un strãvechi afund! ...
Când Duhul ne-nsoţeşte cuvântul şi slujirea,
În dulce armonie, cum se întrepãtrund!

Deplinã fericire, cum nu se poate spune,
Nici explica vreodatã, în fel raţional,
Cãci Duhul Sfânt revarsã cãldura în cãrbune
În viaţã, dãruirea; cununa, la final.

Ne este dor de Duhul! Ne este dor de Tine!
Ne este dor, Isuse, de sfântul Tãu fior!
Ne oblojeşte rana, cã ne-a lovit vrãjmaşul
Şi iarãşi e nevoie de leac alinãtor!

Ah, fã-ne iarãşi parte de zel şi de putere,
Cântãri în altã limbã şi rugãciuni fierbinţi,
De dragoste frãţeascã, de lacrimi de cãinţã,
De harul de-altãdatã, când sfinţii erau sfinţi!

Uitarãm vrednicia, rãspunderea şi grija
Şi harul şi lucrarea, la care-am fost chemaţi;
Ne-a luat-o înainte deşertãciunea lumii
Şi ne-am lãsat adesea, de duhul ei furaţi!

Ne iartã, sfinte Tatã, şi nu ne ţine-n seamã
Pãcatul nepãsãrii, ce ne-a întors din drum!
Şi ne ajutã, iatã, a face paşi spre Tine,
Sã nu-amânãm! Din contrã, sã-ncepem chiar acum!

Cãci ne-amintim de vremea când te urmam de-aproape,
Când stãruiam de Tine, când Te chemam cu dor,
Când nu dãdeam lucrarea, pe-aplauze şi jocuri
Şi nici o importanţã mişcãrii din picior! ...

De ce n-avem putere? De ce ne e ruşine
Sã predicãm cu lacrimi, sã ne rugãm cu foc?
Abia de-i rugãciunea un zumzet de albine
Un murmur vag şi rece, neînţeles deloc!

Un duh de neputinţã ne dã acum târcoale,
Cãci casa e curatã, dar goalã, cum e scris!
Pune-ţi armura sfântã şi pazã casei tale,
Cã lupta nu-i o glumã! Nici veşnicia, vis!

Îţi scuturã, degrabã, ţãrâna de pe tine
Priveşte-atent la Domnul şi, de la El sã-nveţi!
Adunã-ţi iar puterea şi-ţi umple, de îndatã,
Cu untdelemn candela! Şi tolba, cu sãgeţi!

Disparã rãutatea, iuţimea şi minciuna,
Strigarea şi cuvântul cel nemulţumitor!
Oh, de-am putea rãmâne, în schimb, pe totdeauna,
În sfântã pãrtãşie, pe Muntele Tabor! ...

Sã risipim mândria, dorinţa de-afirmare
Şi spiritul de turmã, de-i folosit spre rãu!
Şi-n orice situaţii, cu orişicare riscuri,
Ne fie ascultarea numai de glasul Tãu!

Prea-plinul rugãciunii, ne-ncununeze fiinţa!
Cântarea - învelitoare. Cuvântul - cãpãtâi;
Întinde-ne, Tu, mâna! Şi pune-n noi dorinţa
Sã ne întoarcem iarãşi, la dragostea dintâi!