Se duc oamenii de bine

Adeseori, cu lacrimi şi suspine,
Gustând din plin amarul despărţirii,
Privim cum se duc oamenii de bine
Intrând tăcuţi în cartea amintirii.

Și nimănui în jur parcă nu-i pasă
Căci cu un duh amar de împietrire,
A coborât din nori o ceaţă deasă
Ce a orbit întreaga omenire.

Străinul azi, nu e băgat în seamă
De cei ce cred că au împărăţia...
Ei nu se mai sfiesc, căci nici o teamă
Nu au în ce priveşte curăţia.

Minciuna este multora salvarea,
E calea spre succes şi propăşire
Şi-au terfelit în pulbere onoarea
Ce-a fost cândva de preţ în omenire.

Stăpână stă la poartă nedreptatea,
Cerându-ţi să o prinzi cu drag de mână.
Altfel, nu poţi să intri în cetatea
Pe zidul căreia e scris "ruină".

Unde sunt astăzi fii bunătăţii,
Samaritenii, plini de îndurare?
Căci mor de foame-n porţile cetăţii,
Săracii cei căzuţi în disperare.

Dar noi privim în inimi cu durere,
Căci parcă un îngheţ pe loc ne ţine,
Privind din oaza tristă de tăcere,
Cum se-ndepartă oamenii de bine.