Scrisoare despre jertfă

Să vă binecuvânteze, dragii mei, în veci iubirea,
Facă Domnul să vă fie ea de-a pururi moştenirea.
Să vă fie hrana voastră, să vă fie băutura,
Să vă fie întotdeauna şi răcoarea, şi căldura,
Să vă fie perna nopţii de odihnă minunată,
Şi ogorul muncii voastre, şi sămânţa semănată,
Şi recolta ostenelii, şi răsplata ei deplină,
Să vă fie pururi umbră şi de-a pururea lumină,
Să vă binecuvânteze şi Amurgul, şi-Aurora,
Domnul să v-o dăruiască fericită tuturora.

Mulțumesc de orice dată când vă amintiți de mine
și de toate celelalte fapte de iubire pline,
căci în fiecare faptă văd de fiecare dată
duioșie și frumusețe de iubire-adevărată,
părtășia fericită a aceleiași credințe,
gata la aceleași jertfe, pentru-aceleași năzuințe...
Și-nțelegerea înaltă care numai Duhul poate
s-o descopere-n adâncul unor cugete curate,
pentru rostul, pentru prețul jertfei pururi necesare
în lucrarea mântuirii sufletelor din pierzare.

N-a fost niciodată altfel! Pe Golgota-nsângerată
dragostea sub cea mai 'naltă formă: Jertfa,
e-arătată!
Căci n-a fost o mai înaltă formă-n care să se-arate,
adâncimea și nălțimea stării ei nemăsurat,
iar noi n-am fi-aflat
ca-n ăst fel,
unde-am fost și-n ce pierzare,
de-am fost scoși prin dăruirea unui Preț Atât de Mare...

De atunci aceasta-i calea: fiecare biruință
cere prețul ei de lacrimi, de dureri și umilință.
Și cu cât întinsul luptei și izbânzii e mai mare,
cu atât mai multe jertfe și mai grele-s necesare...
Nu-n același timp sunt date,
nici la fel nu-s totdeauna,
însă în vreun fel se cere fiecare să dea una.

Sunt chemați s-aducă-o jertfă, în vreo formă toți aceia
ce-o iubesc... și în măsura contopirii cu Ideea.
Unora se cere jertfă: osteneli și dăruire,
altora se cere: lacrimi, rugăciune și slujire.
Dar sunt unii puși s-aducă jertfa vieții personale...
Ăsta-i prețul cel mai mare,
asta-i cea mai aspră cale.
Rugul jertfei, chinul, moartea! - Ce cuvinte nfricoșate...
Însă trebuie!
Se cere...
Fără-acestea nu se poate!

Astfel, veți putea-nțelege de ce trebuie să fie
unii întristați, ca alții s-aibă-n schimb o bucurie.
De ce trebuie ca unii s-aibă mâinile legate
pentru ca să poată alții să lucreze-n libertate!
De ce trebuie ca singuri să stea unii-n depărtare,
pentru ca ceilalți să aibă har mai mult în adunare!

Și cu cât pentru-o lucrare e mai mare jertfa dată,
cu cât jertfa-i mai totală, și cu cât e mai curată,
și cu cât e de iubire și dureri mai mistuită,
cu atâta-i mai plăcută, cu atâta-i mai primită,
și cu-atâta va atrage după ea un har mai mare
peste câmpu-ntins de lucru și de luptă din lucrare.

O, ființă destinată pentru jertfă!
- Ce curată
trebuie să-ți fie viața și slujirea necurmată! ...
Ce desprins de tot pe lume, gândul trebuie să-ți fie,
ce divină lepădare de oricare bucurie,
ce totală contopire prin răbdare cu lucrarea
pentru care urci calvarul întregind răscumpărarea!
Ce sfințit de rugăciune trebuie să-ți fie darul
ca să-ți fie la 'nălțimea care o pretinde-altarul!
Și să poată Sus să-ți fie arderea de tot primită
iar lucrarea pentru care te aduci, îmbogățită!

Jertfă!
Ce cuvânt!
Ce taină cutremurător de mare!
- N-o rostiți cu ușurință,
n-o chemați cu nepăsare,
n-o doriți prea mult, n-o cereți prea grăbiți,
că nu-i ușoară!
- Mii de doruri sunt în suflet care nu doresc să moară,
mii de rădăcini viața în ființa noastră are,
lupta-i supraomenească, crâncenă, îngrozitoare!

Mulți ajunși sub rugul jertfei, tremurând privesc calvarul...
Câți pot oare să-i suporte flăcările-arzând și jarul?
Câți pot suporta-n tăcere, demn și 'nalt sacrificarea
pentru ca să fie-asemeni prețul cu răscumpărarea?
Cine n-are-aici dorințe cu nădejde de-mplinire
spre-a putea fără regrete, să se ducă la jertfire?

Pentru câți e mai înaltă, mai presus acea chemare
care cere categoric, totul, fără ezitare,
decât setea de viață, decât cei dragi, decât toate,
și la care, să renunțe,
care suflet oare
poate?
Ca pătruns de conștiința tainei veșnice ce-l cere
să se dăruie-n totală resemnare și tăcere!

Dac-atunci sub Vechea Stare, când slujeau cerinței Legii
jertfe, nedesăvârșite apăreau ca sacrilegii,
dacă s-alegea făptura cea fără cusur și pată
ca să fie la 'nălțimea pentru care este dată,
fruntea turmei,
- floarea holdei,
toate-alese să-ntrunească
frumusețea, curăția, perfecțiunea pământească, -
- O, cu cât mai mult acuma, jertfa după Noua Lege
pentru-a-ndeplini cerința Însuși Dumnezeu-o-alege,
nu după-omenești criterii, nici pe merite părute
ci după cu totul alte gânduri numai Lui știute...
Dar fiindcă pe măsura unei astfel de cerințe,
întrunind desăvârșirea, nu sunt pe pământ ființe -
hărăzindu-Și-le jertfa, Însuși El le curățește...
El fiind Cel care-aduce,
El fiind Cel ce primește!
Căci doar El e-n stare-o jertfă s-o dea astfel curățită
încât ea să corespundă ca să poată fi primită.

Iată-atunci, aici e rostul flăcării mistuitoare
care trebuie să facă slujba cea curățitoare,
care trebuie să ardă până la străfund ființa
spre-a putea să facă jertfa deopotrivă cu cerința.
Și fiindcă-atâta zgură, încă-n aur se găsește,
trebuie ca el să ardă până se desăvârșește.
Arderea aceasta-n lupte, zvârcoliri și suferință
e-un drum greu pe care nimeni n-a umblat cu ușurință.

O, dar este în această unică și grea lucrare
un hotar la care chinul și durerea ta dispare.
Este-acel hotar la care încetează-n totul firea,
încetează mărginitul, începând nemărginirea.
Încetează orice simțuri, piere orice rațiune,
înghițite de lumină, strălucirea le supune.
Nu mai sunt dorinți sau temeri, sentimente și-obligații,
piere orice legătură de-nrudire, timp și spații,
piere tot cum niciodată n-ar fi fost și nicăierea, -
și rămâne numai una,
una singură:
Iubirea!

De-atunci piatra nu rănește,
de-atunci cuiul nu mai doare,
nu dor spinii,
nu dor pumnii,
toate, toate sunt ușoare...
Nu dor oasele zdrobite, ți se pare că-s străine
și străină-ți pare carnea, rupă fără să suspine,
și străin îți pare lutul care-ți apăsa făptura
mai curând aștepți să ardă ca să-i cadă legătura.
Simți cum piere greutatea, simți cereasca ușurare,
simți o tot mai luminoasă și divină transformare
și întâmpini veșnicia cu făptură strălucită.
Țelul e atins,
atuncea, Taina Sfântă-i săvârșită!

Dacă mai revii pe lume iarăși după-această stare,
curățită-n suferință, fața ta-i strălucitoare!
Căci acolo, sus pe munte, așteptând supus tăierea,
prețul a fost dat chiar dacă n-a mai trebuit junghierea.
Prin totala resemnare și-acceptare a jertfirii,
prin deplina dăruire,
prin supunerea iubirii,
prin străina renunțare la viață și la toate,
tu plătit-ai prețul morții! ...
Restu-i fără-nsemnătate.

Coborând napoi calvarul luminată fi-ți-va față,
întâlnirea cu Vecia ți-a desăvârșit viața.
Pentru restul de trăire porți pecetea nemuririi,
mai trăiești ca mărturie a-ndurării și iubirii...

Îndurării și iubirii viața ce-o mai ai ți-e dată:
altfel înțelege viața cel care-a murit o dată!
Și-altfel înțelege moartea cel ce mai trăiește iară:
știe ce-i deșertăciunea și cunoaște ce-i comoară!
Altfel înțelege chinul,
altfel plânsul și iertarea,
doar atunci va ști ce-nseamnă judecata și mustrarea!
Doar atunci va ști ce-i mila, bunătatea și iubirea,
doar atunci va ști și scopul care merită trăirea.
Va fi milă și iubire. - Căci cât beznă e și moarte,
e nevoie de lumină și de jertfa care-o-mparte.
Și cât încă sunt pe lume munți de greutăți și silă,
e nevoie de-ndurare,
de-nțelegere și milă!
Nesfârșit de multe lacrimi când sunt încă-n lumea largă
o iubire nesfârșită poate numai, să le șteargă.

Și cu orice rând de oameni,
cât va fi pe lume harul,
necesară va fi jertfa, necesar va fi calvarul!
Urmând calea Marii Jertfe și mulțind răscumpărații,
se impune-un preț de jertfă fiecărei generații!
Altora urmând noi astăzi calea cea de sânge udă,
secerăm cântând ogorul semănat de ei cu trudă.
Și la rândul nostru-n lacrimi facem slujba semănării
ca să aibă-n urmă alții bucuria recoltării.

Căci mereu aceasta-i calea: fiecare biruință
cere prețul ei de lupte, de dureri și nevoință.
Și cu cât amploarea luptei și izbânda e mai mare,
cu atât mai multe jertfe și mai mari sunt necesare.
Și invers: cu cât mai mare și mai scumpă-i jertfa dată,
cu atât lucrarea-ntreagă e mai binecuvântată!

Te rugăm Isuse Doamne, dăruiește-i Oastei Tale
har și binecuvântare și-ajutor pe-a jertfei cale,
dă-i Tu suflete de jertfă, suflete de rugăciune,
curăție și lumină fă mereu s-o încunune.
Și dă-i suflete sfințite ca să poată fi în stare
să dea jertfa necesară când o ceri pentru Lucrare
ca să meargă Oastea-Ți Sfântă, din putere în putere
săvârșind cu bine slujba care voia Ta i-o cere.

Domnul să vă dea și vouă dragii mei, la toți, tărie,
partea care vă revine, s-o-mpliniți cu bucurie!
Să urmați fără abateri pe cărarea cunoscută,
zi de zi făcând lucrarea mai frumoasă, mai plăcută.
Și cât nu se cere-n alt fel, -
să-I dați jertfa de iubire
ostenind pentru izbânda lucrului de mântuire.
Iar dacă v-ar cere Domnul,
voi să-I dați atunci iubirea
și sub cea mai 'naltă formă, unic veșnică:
Jertfirea!