Sărbătoarea absurdului

Ceva în lume se petrece,
Dar nu cum noi am năzuit –
Se roagă sfinţi frumos şi rece
De parcă-un rol au sclipuit.

Neregula voios se-nfoaie
În orice zis, în orice spus
Când omul la pământ se-ndoaie,
Iar casele purced în sus.

O laşitate nu e hoaţă
Şi are chiar pe scenă glas
Că frunzele decad din viaţă,
Că şobolani fug de pe vas.

Cerul, fudul e de-auzire
Găinile când spun că "zbor"-
Ning vorbe fără de iubire,
Într-o ninsoare fără dor.

Despre Isus, vorbesc în lacrimi
Iude-bufoni, actori-irozi;
Calea-i propusă-n drumuri sacre,
Iar peregrini – în vagabonzi...

Ceva în lume se întâmplă –
Credinţa-i pusă pe cântar:
Părinţii au argint la tâmplă,
În palmă şi în buzunar.

Se tot produce o minune
Ce nicidecum n-are final:
Acel ce vorbe goale spune,
E mai înalt şi principal.

O ciudăţenie mai "măşcată"
Te va uimi de-ai să tresari –
În faţă-s adormiţi în gloată;
Îşi sug din degetele mari.

Triumfă numărul minciunii
Prin oratorii surdomuți
Zburdă-n lumini copiii Lunii
Demult în umbre prefăcuți.

Pustiul în deşert se naşte,
Iar golul creşte până-n sec;
Toţi se-mbluzesc pentru-a cunoaşte
Lumina sfântă dintr-un bec.

Toţi "ţupăiesc" ca apucaţii
De casa sare-n sus la fel,
Doar prunci schilozi, tot mor bărbaţii
Cu-un crez ce n-are nici un ţel...

Ceva în lume se produce,
Dar nu poţi bine să-nţelegi:
Nu-i nici un purtător de cruce
Şi-s sumedenii de viteji.

Cum este azi – aşa-i şi mâine –
Zăngănitorii sunt mai goi,
Onestitatea nu rămâne
Printr-o mulţime de eroi.

Obraznicii, toţi se-mping în frunte
Să fie sus şi cel mai zis
În bătăliile mărunte
Ce între dânşii s-au încins.

Neascunzând un pic dispreţul
Ce-l au de cei ce nu sunt furi
Întind năvalnic brâuleţul
Cu vre-o strigare din Scripturi.

Simt că mă prinde nebunia
În duhul săltăreţ de danţ
Că-aud că ţin ei veşnicia
Ca pe dulăul de pe lanţ.

Mă depărtez de orice horă,
De-orice serbare mă feresc
Să nu fiu prins în laţ de oră
Şi să încep să dănţuiesc...

Ceva în lume se termină!
Am înţeles aceasta cert:
Pe un fascicul de lumină
Fug zi şi noapte din concert!