S-a supărat Cerul...

S-a supărat Cerul...

S-a supărat Cerul. Fulgere aruncă...
Furtuni nestăvilite... totul pune-n umbră.
Tună și trăsnește, vântul se asmute,
Țărmul mărilor, valul îl ascunde...
Tristețea se lasă, pământul cuprinde,
Parcă-i poruncit, totul a distruge.
În flăcările durerii, să ardă iubirea,
În tot ce e viu, să intre suferința,
Chiar jarul, în a lui cenușă,
De mânia Cerului, stă ascunsă.


Marea lumii-i neagră. Mers îngreunat...
Liniștea și linu-i, totu-i agitat.
Valuri se-nalță cu vuiet turbat,
Stâncile lovesc. Cerul e supărat.
Între marile ape război aprig bate,
Iar spumele albe își plâng triste soarte,
Căci pe luntrele navigatoare,
Zace plâns... Durere mare...
Iar pământul, e amestecat
Cu mult sânge... spaimă... păcat...


Parcă... Apocalipsa-a început.
Urlet în lume, cerul e înnegrit.
Răutatea se înalță să inunde zarea,
Soarele să nu răsară, să nu oglindească marea.
Întunecimea a cuprins multora mintea,
Sodomia acceptând, renegând familia.
Oceanele, mările și munții s-au înverșunat,
Ură în lume au semănat.
Perdeaua creștinească vor a rupe.
Mulți dintre aleși au îmbrăcat pelerini păgâne.


Se zbat apele printre cutremur,
Pământul se zguduie. Se simte singur...
Focul răului cuprinde tot...
Topește iubirea, chiar și blocul înghețat.
Neprihănirea nu mai este - alb crin.
Mulți s-au rătăcit de cerul divin.
Chemarea cerească nu-și mai are loc,
Parcă ar vrea să ardă Universul în foc.
”Doamne”!... Întoarce-Ți Fața! Iartă-ne!
Îndură-Te de noi! Mai lasă-ne pace!


Coboară, Părinte Sfânt!
Cu mângâierea Duhului Sfânt,
Unește-ne-n a Ta iubire,
Dezbracă-ne de-a lumii trufie!
Mustră Doamne, prin cuvânt, - ura!
Fă-ne să fim cu adevărat - una!
Protejează-Ți aleșii Tăi, Doamne,
Căci călătoresc prin viață pe căi amare...
Ascultă-ne rugile, că mulți Te chemăm...
Sub ocrotirea Ta, vrem să stăm!