Povestea cuielor

Povestea cuielor

Două cuie se-ntâlniră
Pe un drum cu flori de crin,
Apoi iute își vorbiră
Sub un cer larg și senin:

- Salutare frățioare,
Unde-alergi așa grăbit?
- Salut, frate, eu fug iute
Caut să fiu împlinit!

- Împlinit? Ce vrei să spui?
Stai și explică-mi îndată,
Poate că sunt eu un cui,
Dar unul cu fruntea lată...

- Bine, am să-ți spun și ție,
Ce și eu am auzit
Că există o-mpărăție
Și-un proiect de construit.

Dincolo de râul mare
Peste-un deal cu flori și spini
Se zidește o lucrare
Cum nu prea vezi prin vecini!

Regele măreț, se pare
Face pentru Fiul Său
Un palat din pietre rare
Și din cuie, cum sunt eu.

Eu alerg acum în grabă,
Până ce nu va fi nins
Să pot să m-apuc de treabă
Și-n zidire să fiu prins...

- Asta-i bună, ce prostie
Mi-e dat să fi auzit!
Este pură nebunie
Să accepți să fii lovit!

Tu doar știi că în zidire
Meșterul te tot lovește,
Iar a ta împotrivire
Sub ciocan El o smerește.

De te-ndoi, tu în zidire
Nu poți să fii folosit
Și-atunci meșterul te-ndreatpă
Până va fi buiruit...

Și ce să-și mai spun, o frate
Știi că atunci când ești prins,
Tu renunți la libertate
Și-n voință ești învins.

Uită-te la mine: Viață!
Pot să fac tot ce doresc.
Libertatea nu-mi îngheață,
Lovituri eu nu primesc.

Nu cred în a ta poveste
Și nu știu să am vreun sens.
Scopul pentru mine este
Să mă tot distrez din mers!

Pleacă, unde vrei amice
În a ta împărăție...
Eu rămân și sunt ferice
Prin iarba de pe câmpie.

Cuiul ascultă cu milă
Și cu ochii plini de lacrimi
A plecat fără de silă,
Spre-ale bucuriei patimi...

Primul cui îl tot privește
Cum se duce al său frate,
Pentru a trăi regește
În zări tot mai îndepărtate.

Peste-o vreme, cerul mare,
Sub nori grei încet s-a strâns
Vântul a strigat mai tare,
Iar norii pe cui au plâns...

Iarba s-a uscat prea iute,
Iar cuiul de pe câmpie
Îngheță sub geruri multe
Și-a uitat de veselie.

Libertatea ce-o dorise
Și-o cânta pe lângă noi,
Repede se risipise
Când cuiul sorbea noroi...

Regretă atunci în sine,
Sfatul că nu l-a primit
Iarna stăpânea prea bine
Iar cuiul a ruginit!

Celălalt, era-n zidire,
În sclipri de aur fin
Avea sens, avea menire
În acel proiect divin...

Era liber să trăiasacă
În măreața-mpărăție,
Sorbea gloria cereaască
Lângă frați de veșnicie.

Iar morala pentru noi,
Ce căutăm o menire
E să fugim de noroi
Și să fim prinși în zidire!

Toți suntem primiți acum,
Regele ne cheamă iară
Să pornim pe-al vieții drum,
Cât încă e primăvară!

Costel Ghioancă, 12.03.2015