Pocăinţa postmodernă

Pocăinţa postmodernă

„Pocăinţa” postmodernă,
Parcă-ar fi un fel de pernă.
Mulţi vorbesc de ea frumos,
De trăit, trăiesc pe dos.

Dar pocăinţa după Carte,
De păcate te desparte.
Te-alipeşte de Hristos,
Răstignit dar credincios.

„Pocăinţa” netrăită,
Pentru oameni e ispită.
Nu eşti nici un om din lume,
Nici creştin cum se cuvine.

Dar pocăinţa practicată,
Cu o inimă curată,
Are standarde înalte,
De iubire şi dreptate.

„Pocăinţa” ce-a firească,
Traiul vrea să-l îndulcească.
Însă vai! Traiul săracu,
Nu-i nici dulce nu-i nici acru.

Dar o pocăinţă sfântă,
Ce-i din Duhul Sfânt născută,
În lumea de beznă plină,
E şi „sare şi lumină.”

„Pocăinţa” fandosită,
La trecut urât se uită.
Tot ce-i vechi e prea îngust,
Fără al veacului gust.

Dar o pocăinţă vie,
Ce se vrea o mărturie,
Ţine calea veche, strâmtă,
Biruind duşmani în luptă.

„Pocăinţa” importată,
Ce de la apus se-arată,
Are fast şi bogăţie,
Dar puţină omenie.

Dar pocăinţa poruncită,
Şi din Ceruri rânduită,
În smerenie trăieşte,
Pe săraci îmbogăţeşte.

„Pocăinţa” prefăcută,
Te încurcă nu te-ajută.
Pe moment te amăgeşte,
Dar în timp te nimiceşte.

Pocăinţa adevărată,
Viaţa sigur îţi îndreaptă.
O schimbă din temelie,
Şi-ţi dă multă bucurie.

de Teodor Groza
27.05.2013
Vişeu de Sus