Plânsul bătrânei mame...

Cu poalele cernite-n bătrâneţe
Şi mâini osoase aşezate pe genunchi,
Cu ochii-n ceaţă, dar privind spre ceruri,
Scrutează cu privirea... dorind s-audă vechiul cânt.
Cu barba tremurândă, în rugi ce nu mai contenesc,
Pe care-alunecă în mângâiere... lacrimi ce nu o mai rănesc,
Bătrâna mamă-ţară-şi înghite şi-azi suspinul,
Căci fiii cei născuţi îs... duşi...
şi-n locul lor, domneşte crud... străinul.
I-a înjugat!
Copiii cei rămaşi, în datorie,
Îi biciuie vechilii cei străini,
Pe toţi cei ce trudesc pe glie-n sărăcie,
Scuipaţi în ţara lor de ''domni'', trufaşii cei străini.
Copiii-n suferinţă, ea nu-i mai recunoaşte!
Au devenit duşmani, se poartă ca străini.
Se vaită biata mamă, privind ''în ceţi'' spre soare,
La sânul pentru fii, ea îi adapă pe păgâni... .
Dar, de... s-ar mai schimba ceva? Gândeşte buna mamă,
Căci glia-i în suspin şi puterea-i, doar tăciuni... !
Oftează-n greu Bătrâna, cu trista ei privire înspre zare, . .
Au mai trecut şi alte timpuri necurate,
Popoare lacome cu feţe desfrânate,
Lăsat-au răni dar au ştiut s-o aline,
Voinicii, fiii ei?
erau viteji, ce parcă ''rodeau pâine! ''
Dar, parcă cum e-acum
N-a fost, chiar niciodată!
Când nu mai ai pe cin' striga:
"Fecior! Băiete! Dragă fată!"
Nefericită e, de parcă n-ar trăi-n ţarina sa.
Jeleşte biata mamă cu mâinile în poală,
De sub pământ voinicii îi aud jelirea, bătrâna se-nfioară,
Se-aude-un freamăt sub picioare,
Parcă... se trezesc, se scoală!
Se-ntoarce brav-poporul de-altă dată,
Ce îşi dădea viaţa
pentru ţara-mamă, binecuvântată? !
'N suspin, a aţipit plângând, cu gândul la eroi,
La mine, sau la tine? !
Dar... CINE SUNTEM NOI?