Plângeți-vă...

Plângeți-vă….

Betsaido, de-ai fi fost,
O cetate cum vrea Domnul,
Și de nu te-ai fi târât,
După pofte cum vrea omul,
Poate astăzi n-ai fi fost,
Subiect de întristare ;
Când te știu golașă-n Domnul,
Mă rănește, și mă doare.

Ce-ai pățit tu, Horazine,
De te-nfurii când auzi?
Căci credința fără fapte,
E ca vântul pentru surzi .
Câte predici să-ți mai țină,
Pe la colțuri să te-ntorci?
Inul tău să nu-ți mai fie,
Ca o cocină de porci.

Chiar și tu, Ierusalime,
Ai uitat de mult să plângi;
Nu mai ești de mult o cloșcă
Pui, sub aripă să strângi.
Te arunci mereu ca valul,
Să-ți faci lume de nătângi,
Și nu-ți pasă de copiii,
Ce-s zdrobiți de-ale lumii stânci.

Cum își flutură azi pleata
Aurie, Absalom…
Însă uiți că ești ca mine,
Nu mai mult, decât un om.
Astăzi zbieri și-mi iei și coaja,
De mălai ce-o am în mână ;
Însă uiți că te așteaptă,
Patru scânduri în țărână.

Cine-i cel ce stă la ușa,
Pietruită cu safir ?
Este Lazăr cel numit-au,
Nepoftitul musafir.
Nu îl vor distinșii-n sală,
Că-i slinos și plin de bube;
Pentru dânșii Adevărul,
E ca muma unei ciume.

Când a nopții boare cade,
Din apus trăgându-și trena,
Într-un colț de-odaie sumbră,
Stă, și plânge Magdalena.
În oftat se-afundă iarăși,
Ca și umbra în vâlcele,
Și cu lacrima-i ce curge,
Sfinte tălpi din nou să spele.

Pân’ la norii ca de zahăr,
Albicioși precum dantela,
Se aude cum jelește,
Pentru fiii săi, Rahela.
,, Plângi Rahelo, și bocește,
După fiii ce nu mai sunt;
Căci din dor făcut-ai piatră,
Și din lacrimă, mormânt.. ’’

Viorel Balcan 29 ianuarie 2014