Pe scaun de judecător !

Pe scaun de judecător,
Se așează omul muritor,
Sentința-i pregătit s-o dea,
Din egoism și fire rea,

In toate e neînduplecat,
De parcă ar fi fără păcat,
In grabă și neascultând,
Spune sentința judecând,

Cu ochi viclean el iscodește,
Și o mică vină de găsește,
De bucurie sare în sus,
Inima lui, nu-i cu Isus,

Caută mereu să adune,
Dovezi ce alții îi pot spune,
De-i adevărul, nu ii pasă,
Și atunci îi scapă o grimasă,

La colțuri îl vezi șușotind,
Minciuni mereu ascultând,
Dar inima el nu -și aplecă,
Căci, in iubire e săracă,

Și așa aduna el dovezi,
Cu gura la urechi îl vezi,
Și ochii scăpată scântei,
E încins la brâu cu zece chei,

Crezând că e dosarul plin,
E pregătit al său venin,
Să bată cu ciocanul vrea,
Și în nevinovat să de-a,

Cu gândul doar ca să distrugă,
Si de-i sărac sau biata slugă,
Se încrede în el neprihănit,
Dar, ferice e de cel ce a venit,

Cu fruntea mereu aplecată,
Cerând ajutor la al său Tată,
La acuzații nu răspunde,
Căci viu este cel ce aude,

Strigatul celui ce cere ajutor,
Dar nu de la omul muritor,
Dreptate lui i se va face,
Căci El lucrează și nu tace,

Daca si tu stai pe scaunul,
Ce îți îngăduie să vezi paiul,
Scoate bârna ta întâi,
Și smerit apoi rămâi,

Nu te grăbi la judecat,
Ceea ce Domnul a iertat,
Ci roagă te să poți primi,
Iertare și să te poți pocăi,

Nu te încrede in sinea ta,
Că tu crezi că ești cineva,
Pentru toți a murit Hristos,
Și tu ai fost un păcătos,

Nu fi aspru in judecată,
Teme te de al tău Tată,
Ce a curățat Hristos nu murdari,
Învață a te pocăi,