Pământul se-nfioară...

O clipă de tăcere... Pământul se-nfioară
Plutește peste lume parfum de primăvară
Dar străzile-s pustii doar gânduri se mai plimbă
Pe calea amintirii când viețile se schimbă...
Tăcerea parcă doare... pustiul ne rănește...
Trec clipele la fel și teama crește... crește...
Pământul se oprește... se-ntreabă cu mirare:
”Mi-au auzit suspinul? Simțit-au cât mă doare?
Sunt ani așa de mulți de când respir prea greu
Căci mi-au furat pădurea și m-au uitat mereu...
M-am zguduit adesea să-i fac să înțeleagă
Că eu sunt adăpostul pentru o lume-ntreagă
Dar ei, nepăsători mi-au întinat izvoare
Mi-au murdărit oceane și-au întinat și mare
Din lanuri ce odată gemeau de bogăție
În nepăsarea lor făcut-au o pustie...
Mi-au auzit suspinul? Deodată s-au oprit
Și s-au întors cu fața la tot ce au iubit
Acum li-e dor de mine... de iarba înrourată
De vremea fericită ce o trăiau odată!”
Pământul se-nfioară... respiră-o altă viață
Ce minunată-i zarea în noua dimineață!
S-a odihnit o clipă dar parcă-ar vrea acum
Din marea de suspine, de teamă și de scrum
Să se ridice-o lume mai bună și mai dreaptă
Cu dragoste, cu milă și-o minte înțeleaptă!
O lume care știe pământul să-l iubescă
Și fiecare clipă mai mult să prețuiască!

Vulcan-25-03-2020
Mary