Omul fără Dumnezeu

Omul fără Dumnezeu

Răcneşte cel rău cu furie şi muşcă,
Din mâna ce-o-ntinde cu milă creştinul,
Mai scoate-o sudalmă, mai trage o duşcă,
Apoi cu-ndârjire-şi împroaşcă veninul.

Nu simte cu-acela ce-şi dă chiar şi haina,
Să-i fie mai bine, zadarnică trudă,
Huleşte, blesteamă, îşi laudă taina,
Condus e de patimi şi fapte de iudă.

Căci tot ce e lege, poruncă, credinţă,
E mare povară şi nu-l reprezintă,
Aşteaptă slujire, ar vrea biruinţă,
Dar drumu-i în viaţă nu-şi are o ţintă.

Şi muşcă din carnea-i încornoratul,
Târându-se-n noapte ca viermele-n tină,
Iar omul, se-afundă mai tare, păcatul,
Măreşte distanţa-ntre el şi Lumină.

Nu-i pic de speranţă, nu-i rază de soare,
Cu toţi sunt de vină, doar el este drept,
Prietenii, fraţii, societatea-i datoare
Şi nimeni să-ncerce a-i ţine lui piept.

Se-ntunecă cerul de marea-i ruşine,
El zice: "-s creştin!", dar fapta-i e moartă,
Ai milă Isuse! Trăirea-n suspine
Şi firea proscrisă, spre iad se îndreaptă.

Revarsă din harul ce dă vindecare,
Cu Apa Vieţii să speli tot ce-i rău,
Când noaptea coboară, dă-i raza de Soare,
Sfinţeşte, dă viaţă acelui ce moare,
Că-n Tine-i puterea, slăvit Dumnezeu!

Iar mie răbdarea, căci grea e durerea,
Să vezi cum se joacă cu omul, Satan,
Dă-mi vorba cea blândă şi-n rugă puterea,
Adu pacea-n suflet, adu mângâierea
Şi trece-ne Doamne, azi râul Iordan!

17/07/13, Sînpetru Mare, TM