Oiţa rătăcită

Oiţa rătăcită


Drumul este plin de spini
Şi de pietre ascuţite,
Cu greu calc prin mărăcini
Picioarele-mi, sunt zdrelite...

Eu, sunt oaia rătăcită
Ce din turmă a plecat
Şi-a ajuns batjocorită,
Oare, cuiva i-a păsat?

Nimeni, nu m-a mai iubit
Cum Păstorul o făcea.
Valurile m-au izbit,
Viaţa mea a fost prea grea...

Nimeni, nu m-a protejat
Şi nici milă n-a avut...
În viaţă m-am aruncat,
Prin necazuri am trecut...

M-am lăsat de turma mea,
Şi de-al meu Păstor iubit,
Şi-am rămas în lumea rea,
Lupii vicleni, m-au pândit.

Foamea, boala, m-au lovit,
Deznădejdea, supărarea,
Singură am suferit
Când am văzut nepăsarea...

Multora din jurul meu
Nimeni, nu mă căuta...
Doar Tu, bun Păstorul meu
Te-ai gândit la viaţa mea.

Îmi era atât de greu
Remuşcarea, mă durea...
Am privit la trupul meu,
Ruşinea, mă dobora...

Cum am cutezat să plec,
Să-mi calc viaţa în picioare,
Şi în lume să petrec,
Fără să am vreo mustrare?

Slabă minte am avut
Căci, am fost dezamăgită...
Mă întreb, cum am crezut
Că voi fi aici, iubită?

Uşor am căzut pe cale,
Lupii m-au înconjurat...
Şi-apoi, în timp fiecare
Egoişti, au profitat...

Am ajuns a nimănui
O oiţă rătăcită,
În mâna duşmanului,
Viaţa-mi era pustiită.

"Unde e Păstorul meu
Care, atâta m-a iubit?"
Mă întreb în gândul meu,
Dar, ştiu Doamne, am greşit!

C-am pornit în lumea mare
Să fac după placul meu,
Dar în a mea căutare,
Am văzut cât e de greu...

Să fii singur, părăsit,
Şi tratat cu nepăsare,
De toţi să fii ocolit
Fără milă şi îndurare...

Azi plâng cu lacrimi amare
După al meu Păstor iubit;
Sunt plină de supărare
Căci din turmă am fugit.

Chiar la urmă am rămas,
De Păstor m-am furişat...
Încet, încet, m-am retras
Şi turma s-a depărtat...

După mulţi ani am ajuns
Speriată, dezamagită,
Ochii mei cei blânzi au plâns,
Viaţa mea, era sfârşită.

Când ajungi fără putere,
Nimănui, nu-i trebuieşti.
Mâhnit şi plin de durere,
Aştepţi să te prăpădeşti.

Dar n-a fost să fie aşa,
Isus, le vede pe toate;
A venit în calea mea
Când credeam că nu se poate...

Credeam că-i o închipuire,
O dorinţă arzătoare,
Credeam că-i o nălucire,
M-a ridicat în picioare.

Era chiar Păstorul meu
Cel bun, cel adevărat,
S-a întors din drumul Său,
Peste tot m-a căutat.

M-a găsit într-un sfârşit,
Îl simţeam cât e de bun...
În faţa Lui m-am smerit,
Ce puteam eu să mai spun?

Stau la pieptul Lui, plângând
Nu-L mai las cât voi trăi!
Spulbere-se acest gând
Sunt cu El, orice ar fi!

Vina doar eu o purtam
El, nu m-a abandonat;
Pedeapsa o meritam
Dar El fiind bun, m-a iertat.

Sunt cu El și-L voi urma
Unde-I El, să fiu şi eu
Spre slava Lui voi cânta
Isus, este Domnul meu!

Amin

Câmpia Turzii, 5 ianuarie 2016