O, inimă! Nu sta...

O, inimă! Nu sta...


În lumea aceasta ceasornicul bate şi bate,
Şi omul nu vede, nu-nţelege, că-l desparte
Timpul de mântuirea vieţii, eterna veşnicie,
Târându-l în tumultul vieţii, în nimicnicie.

Sub ochii lumii, Dumnezeirea nu-i mister.
Şi a tot deschis ferestre, ferestre către cer.
Dar omul în păcat, tributar trecutului mort,
Nu pune-n mişcare al inimii tainic resort,

Ce face un suflet din somn să se trezească,
S-alerge degrabă la cruce, lumina cerească.
S-ar umple de dor inima, cu foc de dorinţi,
După neprihănire, în clocote fierbinţi.

O, inimă! Nu sta, sub zbuciumările amare,
N-ai obosit? Ridică-ţi privirea-nspre zare.
Alungă gândurile negre, ce azi te-ncearcă,
Intră-n lumina, ce de păcate te dezbracă.

Ochii n-ai de ce-i ascunde în adâncime,
S-au dus poveri amare, s-au şters vine.
Şi ceasul vieţii a pornit, precum se ştie,
Spre o moştenire, înspre-a cerului glie.

Împăratul sufletelor noastre obosite, Mesia,
Opreşte al morţii ceasornic, opreşte mânia...
Şi-înalţă flacăra iubirii, făclie de dimineaţă,
Aprinde focul jertfei, în care ne dă viaţă.

Cuvântul Sfânt străbate în larg pământul,
Mai iute ca gândul, mai iute ca vântul.
Şi strigătul durerii tot creşte şi tot creşte,
Sub gerul necredinţei, ce răul prevesteşte.

Lumina intrată-n inimi, dă nădejdea iertării,
Sub legământul Sfânt, la crucea-îndurării.
Şi-n plaiuri tot mai largi, răsună Cuvântul,
Trezeşte din somnul de moarte, pământul.

Şi-n ceas de taină dau năvală feţele ofelite,
Aprinse-n dorinţa arzândă, de a fi dezrobite.
Grăbind paşi-înspre ziua mare, ziua învierii,
Împodobind viaţa cu rubinele mântuirii.

Pumnul de ţărână, din glie azi dezrobită,
Găsit-a pacea vieţii, atât de mult râvnită.
Sufletul îmbrăcat în strălucirea veşniciei.
Îşi poartă veşmântul alb, haina bucuriei.
Amin!