Nebunul zice în inima lui...

Fiţi atenţi la ştiri, în ziare, la ce scrie prin jurnale,
tot mai mulți deştepţi pe lume, dar cu capetele goale.
Căci nebun e-acel ce zice că nu este Dumnezeu,
azvârlind credinţa vie într-o ladă la muzeu.

Dimineaţa când răsare soarele departe-n zare,
nimeni nu mai spune: „Doamne, ce slăvit eşti Tu... şi mare!”
Şi când luna se iveşte printre norii argintii,
nimeni nu se-ntreabă: „Doamne, până când vei zăbovi?”

Ei vorbesc despre rachete şi de staţii planetare,
de explozii nucleare, de clonări, calculatoare;
Şi apoi vin să ne spună: „Deci v-aţi lămurit acum?
Dumnezeu e mit, poveste, nu există nicidecum.”

Dar să-ntreb calculatorul: „Cum de existăm anume?
Ce e gândul veşniciei? Mai există altă lume?
Cine a fixat naturii legi exacte, vrem-nu-vrem?”
Şi computerul răspunde: «E eroare în sistem! »

Un savant distins la vorbă, şi cu patos ne explică,
și ne spune că maimuţă ne-a fost biata străbunică.
Dumnezeu? — să nu se-audă... scurt-pe-doi, aşa ceva!
Nu există, e-o poveste, nu se poate calcula!

Şi mă-ntreb, nu i-a zis nimeni? — Domnule savant de clasă,
dacă spui că prin gorilă noi suntem de-aceeaşi rasă,
și că din antropoide mi se trage neamul meu,
îți spun: „Neamul meu e altul. M-am născut din Dumnezeu!”

Mă cuprind fiori când vine vijelia de departe,
un ciclon sau un cutremur, care mii de morţi împarte...
Şi îmi zic: „Văd pân' la urmă, că stăpâni nu suntem noi,
oricât s-ar umfla savantul, şi ne-ar spune scurt-pe-doi!”

„Nu e Dumnezeu!” declară oamenii în gura mare;
„Nu există judecată, toate sunt la întâmplare... ”
Deci avea dreptate David, când în Psalmul cincizeşʼtrei
le spunea nebuni pe nume, şi netrebnici, şi mişei.

Vai, ce groaznică surpriză vor avea la judecată
când vedea-vor în mărire pe Slăvitul nostru Tată!
Iar ei vor fi scoşi afară în sinistrele genuni,
și vor şti atunci cu toţii că au fost nişte nebuni.